Lucrare de diplomă icon

Lucrare de diplomă


страницы:   1   2   3   4


ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE


LUCRARE DE DIPLOMĂ


DEMOCRAŢIE, TOTALITARISM ŞI VIOLENŢĂ SIMBOLICĂ


Coordonator ştiinţific Absolvent,

Lector univ. Ştefan Stănciugelu Livia-Gabriela Pop


Bucureşti

2000


C U P R I N S


Introducere 3

Capitolul I VIOLENŢA SI VIOLENŢA SIMBOLICĂ 6

  1. Violenţa stării de natură. Thomas Hobbes 6

  2. Violenţa ordonatoare a societăţilor arhaice 8

  3. Apariţia statului. Perspectivă antropologică 8

  4. Putere politică şi violenţă socială 9

  5. Violenţă şi acţiune raţională 10

  6. Agresivitatea – element al naturii umane 12

Capitolul II VIOLENŢA SIMBOLICĂ ÎN SFERA POLITICULUI 18

Capitolul III MITURI SI MITOLOGII POLITICE 26

  1. Mitul arhaic si mitul politic 27

  2. Mitul politic si nevoia de idealuri sociale 31

  3. Mituri politice fundamentale 32

Capitolul IV REGIMURI POLITICE DEMOCRATICE VERSUS

^ REGIMURI POLITICE TOTALITARE 41

  1. Regimuri politice totalitare. Caracteristici 41

  2. Regimuri politice democratice si violenţa simbolică 42

  3. Democraţie, totalitarism si violentă simbolică 47

  4. Fenomenul manipulării. Totalitarism vs. democraţie 48

  5. Propaganda si falsa campanie electorală 52

  6. Campanii electorale şi propaganda politică in

regimurile politice democratice 58

  1. Campanii electorale in interiorul regimului

si ritualizarea violenţei 64

Capitolul V CAMPANII ELECTORALE: MARKETING DE VANZARI SI

^ MARKETING ELECTORAL 69

Capitolul VI LIBERTATE DE OPŢIUNE ŞI MANIPULARE 77

  1. Manipularea în societatea contemporană 77

  2. Manipulare totalitară vs. manipulare democratică 81

Capitolul VII CAMPANIA ELECTORALĂ A LUI PETRE ROMAN

^ VIOLENTĂ SOIMBOLICĂ APLICATA SPATIULUI ROMANESC 84

Concluzii 96

Bibliografie 98

Anexe 100


INTRODUCERE



  1. Scopul lucrarii:

Aceasta lucrare isi propune analiza comparativa a regimurilor democratice şi a celor totalitare. O astfel de analiză comparativă nu este nici pe departe nouă. Specificul lucrării de faţă se intemeiază pe comparaţia celor două tipuri de regimuri politice sub aspectul nevoii lor de violenţă simbolică pentru a se putea menţine şi reproduce. In mod evident, accentul va cădea aici pe violenţa simbolică folosită in cele două regimuri politice de către agenţii politici in competiţia pentru putere sau de către partidul unic in campania electorală cu regimurile de tip democratic.

B. Logica lucrării:

Pentru a realiza o comparaţie a regimurilor politice democratice/ totalitare, am folosit ca punct de plecare nevoia de violenţă a oricărei societăţi. In acest sens am incercat sa redau relaţiile dintre puterea politică de diferite tipuri şi violenţa de care aceasta se foloseşte pentru mentinerea ordinii politice. Astfel, puterea devine apanajul celor care deţin controlul violenţei.

Concluzia capitolului I este aceea ca violenţa simbolică şi manipularea acesteia intr-un teritoriu delimitat asigură legitimitatea puterii politice respective.

In capitolul al II-lea am incercat să analizez relaţia dintre violenţa simbolică si mecanismele guvernării, accentuând pe caracterul explicit politic al violenţei simbolice. Acest al doilea capitol analizează scena politică a regimurilor totalitare si democratice din persepctiva capitalului simbolic pe care trebuie să il deţină orice putere politică pentru a se putea menţine. In cazul regimurilor politice de tip democratic, capitalul simbolic se construieşte şi se menţine in mod special prin acţiuni mediatice fără de care puterea politica democratică nu mai paote exista astăzi. De aici nevoia de spectacol politic in democraţiile contemporane, lucru care duce către violenţa simbolică necesară pentru ca un partid politic sau un candidat să se poată impune în lumea socialului.

In capitolul al III-lea am încercat să analizez nevoia de mituri a societăţilor din totdeauna şi semnificaţia acestora pentru ordinea socială, întrucat miturile sunt un adevărat ghid al conştiinţei individului, o sursă a acţiunilor sale in plan socio-politic. Miturilor politice le putem atribui funcţia de legitimare a puterii, ele conferind în acelaşi timp identiate indivizilor si colectivităţii pentru că aceştia au nevoie de idealuri sociale furnizate astfel. In continuare am prezentat cele patru mituri fundamentale încercând să identific rolul pe care fiecare il are in viaţa socială şi politică. Cel mai important rol rămâne controlul elitelor asupra colectivităţii.

Scopul capitolului al IV-lea este de a analiza necesarul de violenţă simbolică inregistrat atât in regimurile politice de tip totalitar, cât şi in cele de tip democratic. Societatea democratică are o netă superioritate datorată aptitudinii de a gestiona “dinamismele emoţionale” ce traversează societatea, în timp ce regimurile totalitare supravieţiuesc datorită fricii suscitate de adeziunea pe care o mobilizează. Cele două tipuri de regimuri fac apel la manipulare ca mijloc de păstrare şi reproduce a Puterii. Comparativ cu regimurile pluraliste pentru cele totalitare poate fi identificată o falsă campanie electorală a partidului unic aflat în competiţie cu ideologiile exterioare societăţii în care există.

În capitolul al V-lea am încercat să demonstrez că o campanie electorală se construieşte pe baza unor principii ale marketing-ului de piaţă, candidaţii întruchipând oferta de sistem, iar electoratul cererea. Aşa cum un producător încearcă să aibă cât mai mulţi clienţi, principalul al actorului politic în timpul campaniei este de a atrage cât mai multe voturi. Pentru aceasta este desfăşurat un întreg arsenal de tehnici comune marketing-ului de vânzări şi marketing-ului electoral.

Capitolul al VI-lea îşi propune identificarea gradului de libertate lăsat alegătorilor în condiţiile manipulării exercitate de actorii politici asupra întregii societăţi. Totodata am vrut să realizez o delimitare a felului în care este manipulată o societate democratică şi una supusă unui regim totalitar.

Ultimul capitol îşi propune analiza campaniei a lui Petre Roman, ca exemplu de violenţă simbolică aplicată spaţiului românesc. Am ales ca exemplificare o campanie electorală deoarece aceasta reprezintă punctul culminant al confruntării societăţii cu violenţa simbolică.


^ CAPITOLUL I

VIOLENŢĂ ŞI VIOLENŢĂ SIMBOLICĂ


Ori de cate ori un fenomen, eveniment, etc. devine cotidian, comunitaţile şi indivizii tind să-l defineasca în termenii normalităţii. Asimilat in această formulă în conştiinţa unei comunitaţi, evenimentul sau fenomenul în cauză este acceptat ca parte a interacţiunilor cotidiene şi defineşte astfel ca naturale, normale, obişnuite, acţiunile sociale care-i poartă amprenta. In astfel de situaţii se află fenomenul violenţei sociale şi/sau politice:

“Oricine este interesat de istorie şi politică nu poate să nu ţină seama de rolul imens pe care violenţa n-a încetat să-l aibă în treburile obşteşti şi în comportamentul oamenilor”1. Ar putea sa para surprinzător faptul că s-a scris prea puţin cu scopul analizei acestui fenomen. Sau poate tocmai pentru că se întâlneşte la toate nivelele vieţii sociale, violenţa devine un lucru normal, asimilat si acceptat ca parte a modului uman de a fi in comunitate. Istoria ne invata ca acţiunile umane stau sub semnul violenţei, având, conform lui Renan, o “natură accidentală, inconsecvenţă, imprecisă”.

Alti teoreticieni definesc violenţa ca o verigă a unui întreg proces. Engels, de exemplu, priveste violenţa ca fiind acceleratorul dezvoltării economice. “Oriunde structura de putere a unei ţări intră în contradicţie cu evoluţia sa economică”, puterea politică va fi învinsă, în pofida instrumentelor sale de violenţă.

^ 1. Violenta starii de natura. Thomas Hobbes

Teoreticienii ai violentei sociale si politice sunt de acord că orice societate se întemeiază pe violenţă. Contractualiştii explică apariţia societăţii umane, organizată după regulile familiare nouă, prin intermediul unui “pact”, “contract” între comunitate şi o asociaţie capabilă a asigura protecţia indivizilor împotriva eventualelor agresiuni ale “celorlalţi”. Asociaţiile de protecţie ajung să deţină monopolul asupra violenţei, prin transferul benevol al acesteia din proprietatea fiecărui individ în cea a “protectorilor”, cum ar spune Hobbes pentru care starea de natura este bellum omnium contra omnes.

Evident, aceste asociaţii vor deveni determinantele societăţii, preluând funcţia de apărare a unui teritoriu bine delimitat spaţial şi funcţia de impunere a unor norme – legi, pe baza cărora să fie asigurat controlul manifestărilor agresive în interiorul comunităţii şi capacitatea de reacţie la agresiunile externe.

Violenţa individuală era legea structurantă şi ordonatoare a societăţii prestatale. Obiectul contractului, în aceste condiţii, este cedarea dreptului privat la violenţă contra garanţiei proprietăţii şi vieţii indivizilor. Dreptul individual la violenţă este preluat de instituţii specializate, de stat şi exercitat prin intermediul unor specialişti în mânuirea instrumentelor violenţei instituţionale care asigură pacea comunităţii.

Se disting aici două tipuri de violenţă: cea individuală, caracteristică stării de natură şi cea instituţională a societăţii organizate, exercitate prin instrumentele statului si care au rol ordonator si organizator in societate.

Puterea devine astfel apanajul celor care deţin controlul violenţei. Această putere “se va autodelimita prin autoinstituire. Ea acumulează bunuri şi manipulează semne şi simboluri peste care îşi declară monopolul. Noua Putere controlează lumea socială şi doar Ea poate stabili formula Ordinii”2. Apare astfel Statul. Violenţa care menţine coeziunea grupului-stat este violenţa represiune, temeiul ei fiind legea sau arbitrarul unui individ sau al unui grup de indivizi.

Identitatea grupului este apărată prin agresivitate. În viziunea lui Hobbes, Leviathanul îşi asumă protecţia proprietăţii şi siguranţa unei coexistenţe paşnice prin monopolul asupra violenţei, dobândit prin renunţarea tuturor indivizilor la folosirea privată a V.Philippe Brand afirmă şi el că la începutul politicului se află conflictul, cu funcţia sa de elucidare a raporturilor sociale reale. Toate societăţile fug de conflict, de violenţă. Dar în opinia lui Brand, conflictul este un fenomen pozitiv, cu condiţia să fie stăpânite costurile şi controlate posibilele derapaje.


^ 2. Violenta ordonatoare a societatilor arhaice


La nivelul vechilor societăţi, există şi un alt tip de violenţă, exceptând violenţa fondatoare a comunităţii, care îşi avea rădăcinile în acel illo tempore anterior constituirii ei. Este vorba despre violenţa sacrificată, violenţa reticală. “Violenţa intestină” a grupului nu putea avea alt canal de evacuare, decât sacrificiul, doar în acest fel putând fi menţinută ordinea. Acest lucru se întâlneşte nu doar la nivelul ritualurilor religioase prin care trebuiau “îmbunaţi” zeii. Romanii (elita) îşi făcuseră un adevărat “crez” din expresia “pâine şi circ”, ultimul element al acesteia fiind coordonată ce asigura canalizarea violenţei interne a grupului spre victima ce aparţine în majoritatea cazurilor exteriorului comunităţii. Sângeroasele spectacole date de gladiatori, de fiarele ce sfâşiau “duşmanii” Romei, aveau funcţia de transfigurare a impulsurilor violente ale populatiei si de mantinere sub control. Departe de a avea vreo teoretizare asupra acestei legi sociologice potrivit careia orice grup are un potential de violenta intestina, guvernantii Romei vechi au inteles ca”painea si circul” pot canaliza agresivitatea colectiva spre un derivat, altul de cat proprii lor guvernanti.

^ 3. Aparitia statului. Perspectiva antropologica

Statul apare ca “instanţă organizatoare care să protejeze şi să apere regulile de convieţuire socială”3 . Mecanismul structurant şi ordonator nu mai este violenţă colectivă, unanimă a membrilor, ci violenţă fizică şi coerciţia exercitată prin intermediul unui întreg aparat specializat şi instituţionalizat – aparatul de stat.

Raţionalizarea violenţei colective este, în fapt, instituţionalizarea ei, statalizarea –proces ce determină inegalitate la nivelul gestionării violenţei sociale.

Weber definea statul ca formă de organizare socială în care locuitorii unei arii determinate recunosc legitimitatea forţei realizată şi transmisă printr-un aparat specializat, iar cei care-şi asumă controlul asupra aparatului de stat sunt recunoscuţi ca guvernanţi.

“În calitate de deţinător al monopolului legitim asupra violenţei într-un teritoriu determinat, statul confiscă violenţa” . Se conturează “o minoritate privilegiată, având acces la controlul mijloacelor de exercitare a violenţei”. P. Bandry observă că aceasta interzice accesul grupului la locurile şi simbolurile prin care altădată se constituia. Indiferent de principiul de instituire a puterii (charismă, drept divin, tradiţie, raţionalitate – legalitate) statul deţine dreptul de a stabili care violenţă este justificată.

^ 4. Putere politică şi violenţă socială

Există un consens între teoreticienii fenomenului politic, care “recunosc că violenţa nu reprezintă nimic mai mult decât cea mai evidentă manifestare a puterii”4. C. Wright Mills spunea “orice politică este o luptă pentru putere; ori, forma ultimă de putere este violenţa”5 , aceasta fiind o prelungire a definiţiei statului dată de Max Weber – “raport de dominaţie a omului asupra omului întemeiat pe mijloacele violenţei legitime” (cea care este considerată astfel).

Punând semnul egal între politică şi “organizarea violenţei”, definim statul ca instrument de opresiune aflat în mâinile claselor conducătoare.

Jouvenel afirma că “lucrul fără de care puterea nu poate exista, esenţa ei, este comanda, iar Alexander Passerin d’Entrèves va face distincţia între violenţă şi putere: “trebuie […] să stabilim dacă faptul de a folosi forţa, respectând legile, modifică natura forţei înseşi, oferindu-ne cu totul alt tablou al relaţiilor umane, pentru că forţa, datorită faptului că admite o calificare, încetează să mai fie forţă”6. Astfel înţeleasă, puterea este o forţă calificată, instituţionalizată, un fel de violenţă moderată, aşa cum interpretează Hannah Arendt.

Întrucât violenţa cere întotdeauna instrumente, acţiunea violentă este inseparabilă de complexul de mijloace şi de scopuri, cu mijloace care tind să aibă o importanţă mai mare faţă de scopul ce trebuie să le justifice şi care nu ar putea fi atins în lipsa lor7.

Elementul esenţial al unei guvernări este puterea şi nu violenţa, aceasta fiind instrumentală, necesită în permanenţă să fie condusă şi justificată de scopurile pe care le serveşte. În comunităţile organizate, puterea instituţionalizată se propune ca autoritate, necesitând recunoaşterea imediată. (De altfel, fără această putere nu poate funcţiona nici o societate).

“Forma externă a puterii este “Toţi contra Unul”, în timp ce aceea specifică violenţei este “Unul contra Tuturor” (posibilă numai prin folosirea instrumentelor)8. Cea de-a doua formulă a violenţei este specifică statului. Între violenţa statului şi a cetăţeanului există o mare diferenţă. Cât timp structura puterii guvernamentale rămâne intactă, guvernul va avea superioritatea absolută in acest raport al justificarii dreptului la violenta.

^ 5. Violenţă şi acţiune raţională

Vorbeam mai sus despre raţionalitate. Violenţa dobândeşte această calitate în măsura în care îşi atinge obiectivele, scopurile stabilite şi care o justifică în acelaşi timp. Hannah Arendt comentează că violenţa poate fi raţională numai dacă îşi stabileşte obiectivele pe termen scurt. Ea este cea care reuşeşte să suscite intens atenţia publicului, instrumentele de care dispune, dându-i un plus sau un minus de forţă.

De partea cealaltă a relaţiilor într-un stat se află tipul colectiv de violenţă, văzut de Gustav Le Bon drept acţiune socială exclusiv cu consecinţe distrugătoare pentru ordinea socială. Noii teoreticieni îi vor da însă un sens pozitiv pentru societate, având capacitatea de a ridica semne de întrebare pentru elita politică. Aceasta este forţată să admită că o parte a vechilor norme sociale nu mai funcţionează şi trebuie adaptate.

În acest moment putem deci interpreta violenţa colectivă ca fenomen iraţional sau, din contră, fenomen raţional. Dar un acelaşi eveniment poate avea un moment de pregătire (raţional) al organizatorilor ce-şi urmăresc propriile scopuri şi un moment în care violenţa scapă de sub controlul celor ce doresc gestionarea fenomenului.

Poate fi identificată chiar şi o procesualitate a violenţei colective, în care participanţii pot deveni parte a unui suflet colectiv în urma unor interacţiuni şi schimburi de simboluri

Dacă Engels vedea în conflictul dintre forţele şi relaţiile de producţie “forţa motrice a societăţii”, Eugen Duhring identifica această calitate ca aparţinând violenţei politice. Violenţa este “un fenomen complex şi proteiform”. Anumite feţe ale acesteia sunt ascunse, iar altele clare ca lumina zilei” – afirmă Chesnais în “Historie de la violence”.

Din perspectiva acestuia, violenţa colectivă devine o acţiune socială ce sfârşeşte prin pierderea de vieţi omeneşti sau de bunuri.

Turner şi Killian spuneau că un tip de comportament social apare când avem de-a face cu schimbări sociale majore în organizarea socială, care pot duce la căderea sistemului de control social.10 Conform lui Le Bon, comportamentul social este parte integrantă a procesului de schimbare culturală şi socială. Dar trebuie să-i recunoaştem şi funcţia pozitivă ce determină stabilitatea societăţii, cu rol de a revigora ordinea socială.

Eficienţa violenţei nu depinde de puterea numărului, dar cu toate acestea, violenţa colectivă se impune, făcând să se clatine uneori guverne. “Fiecare individ se transformă într-o verigă violentă a marelui lanţ, o componentă a marelui organism violent”.

Un alt tip de violenţă este cel prezent în teoriile lui Pareto, având ca funcţie schimbarea elitelor politice. Numai că explicaţia lui nu este în termenii violenţei colective până aici prezentată, ci este expusă ca: echilibru social perturbat în condiţiile acumulării de elemente inferioare în clasele conducătoare I de elemente superioare în clasele inferioare Pentru a se menţine la putere, elita apelează la forţă sau la alte mecanisme care să-i asigure controlul (corupţie, fraudă, şiretenie).

Cu toate acestea, după cel de-al doilea război mondial, masele au început să-şi asume roluri, acţiuni proprii altă dată doar elitelor. Violenţa masei se exercită la nivelul politicului întrucât, prin intermediul regimurilor reprezentative, masa a dobândit accesul la mijloacele violenţei pe care le va folosi de câte ori are nevoie.

Ortega Y. Gasset vorbeşte despre “publicul-masă” rezultat dintr-o stratificare a tuturor claselor sociale în elite şi mase.

Această schimbare importantă pe scena vieţii sociale şi politice va determina apariţia în plină forţă a unui nou tip de violenţă – violenţa simbolică.

Reacţia de tip agresiv a puterii este înlocuită cu echivalenţe culturale de tip funcţional.

^ 6. Agresivitatea – element al naturii uname

Agresivitatea este definită ca un comportament având drept consecinţă vătămarea celui atacat (rănire, distrugere, enervare, ironizare, jignire).

Tipul agresiv de comportament este folosit drept un instrument prin care să se obţină avantaje şi poziţii de dominaţie atunci când agresorul devine conştient de faptul că ceilalţi semeni sunt mai slabi din punct de vedere fizic decât el9

Căutând sursele agresiunii, putem identifica o “agresiune instinctivă, datorată instinctului de supravieţuire, o agresivitate învăţată, legată de imitare de modele, existente pentru atingerea unor scopuri particulare şi o agresivitate determinată de un răspuns intern al individului, determinat de o anumită frustrare.

John Stuart Mill vorbeşte despre “două tipuri de predispoziţii, din care una reprezintă dorinţa omului de a-şi exercita puterea asupra altora, iar cealaltă oroare de a se supune altcuiva”10 . Dar alături de acest instinct se mai găseşte cel de supunere în faţa unui om puternic. Acest lucru are o mai mare relevanţă pentru politică. Se poate deci stabili un raport strâns între voinţa de a domina şi dorinţa de a se supune.

Violenţa provine adeseori din furie care-i poate da un caracter iraţional şi patologic. Furia izbucneşte când există motive pentru a crede că anumite condiţii prezenta r putea fi schimbate şi că ele nu se schimbă.

Absenţa emoţiei nu este la originea raţionalităţii şi nici nu o poate consolida. R. Boudon spunea că orice fenomen social, indiferent de natura lui, este rezultatul unor acţiuni, atitudini, credinţe şi al unor comportamente individuale. Trebuie luată în considerare raţionalitatea subiectivă a actorului social care nu are informaţii suficiente pentru a înţelege acţiunile sociale şi ia decizii mai proaste decât dacă informaţiile sale ar fi fost complete sau suficiente. Concluzionăm că actorul social se bazează pe emoţii, în principal, pentru a lua o decizie.

Tot la emoţii va face apel violenţa simbolică, o caracteristică atât a regimurilor democratice cât şi a celor totalitare.

Pareto afirma la rândul său că majoritatea acţiunilor sociale au o dimensiune emoţională, cu excepţia unei singure categorii de acţiuni – cele din domeniul economic. Putem concluziona că în societatea modernă au rol fundamental acţiunile conduse de o raţionalitate de tip emoţional.

g. Violenta simbolica si violenta politica

Ideea de violenţă simbolică este folosită prima dată de Pierre Bourdieu, fiind o inovaţie a sociologiei educaţiei. Apare în încercarea sa de a deconspira “relaţiile de determinare dintre sistemul puterii politice şi sistemul de învăţământ”11 – ca cea mai eficientă cale de reproducere a relaţiilor de putere într-o societate.

Lumea socială funcţionează “simultan ca un sistem de relaţii de putere şi ca un sistem simbolic”. Altfel spus, luptele pentru putere se duc în societate inclusiv la nivel simbolic şi constau în tendinţa de apropiere a bunurilor simbolice apreciate ca semne distinctive la nivelul întregului social12.

Bunurile simbolice oferă adevărate spectacole de violenţă simbolică asupra consumatorului de simboluri – membru al societăţii respective. Este deci o violenţă invizibilă, nepercepută niciodată ca atare. Violenţa simbolică este deci, “violenţă societală ocultă, care asigură sistemul dominaţiei şi conferă legitimitate procesului de autoreproducere a relaţiilor de putere”.

Lumea socială este una a schimburilor de protecţie (de servicii), de muncă, o lume a creditelor, a obligaţiilor simbolice. Violenţa simbolică poate lua forme ale violenţei invizibile, de câtre ori violenţa brutală, deschisă este imposibilă, condamnată social.

De altfel, nu a existat niciodată o guvernare bazată numai pe folosirea mijloacelor violenţei. “Chiar şi conducătorul unui regim totalitar, în care tortura este principalul instrument de guvernare, are nevoie, pentru puterea sa, de o bază – poliţia secretă şi reţeaua de informatori”.

“Forţa şi violenţa pot fi instrumentele eficiente de control şi de presiune socială atunci când beneficiază de un larg sprijin popular” – spune “Raportul oficial asupra violenţei în America”13.

Cu alte cuvinte, puterea instituţiilor unei ţări este conferită de sprijinul oamenilor, în conform cu acel consimţământ de la originea legilor existente. Aceasta pentru că, în sistemul reprezentativ se presupune că poporul îi conduce pe cei care îl guvernează. Puterea se manifestă şi se concretizează în toate instituţiile politice14.

Se poate trage concluzia că puterea se sprijină pe opinia cetăţenilor care, la rândul ei, se sprijină pe puterea numarului. Astfel, tirania devine cea mai fragilă formă de guvernare (dar şi cea mai violentă în acelaşi timp). Conform lui Hannah Arendt deosebirea flagrantă dintre putere şi violenţă constă în aceea că puterea se sprijină pe forţa numărului, dar violenţa , pentru a se impune, poate recurge la o serie de instrumente (ex. : o democraţie fără Constituţie poate distruge drepturile minorităţilor într-o manieră simbolică). În ceea ce priveşte violenţa statului există două tipuri: cea legitimă, a statului – garant al securităţii indivizilor şi în care puterea foloseşte mecanisme ale violenţei simbolice şi cea a statului totalitar, prin transformarea individului în om-masă. Violenţa simbolică nu este niciodată recunoscută, ea fiind cea care asigură sistemele de dominaţie şi conferă legitimitate procesului de reproducere a relaţiilor de putere. Instrumentele de impunere a capitalului simbolic al elitei sunt sistemul de învăţământ şi mass media. Şi există violenţă simbolică de fiecare dată când grupul de la putere deţine monopolul asupra acestora.

Acest tip de violenţă poate fi întâlnit în sistemele totalitare. Prin violenţă simbolică se exclude “competiţia între capitaluri simbolice a căror acreditare şi funcţionare ar duce la ameninţarea sistemului de simboluri şi valori ale grupului dominant”.

Societăţile bazate pe sisteme reprezentative se confrunta si ele cu fenomenul violentei simbolice. Spre deosebire de regimurile politice totalitare, in cazul celor din urma violenta este intemeiata pe “principiul democratic al alegerilor periodice într-un comportament social ritualizat”.

Violenţa schimbă lumea şi este posibil ca această schimbare să ducă la o violenţă mai pronunţată. Luând în calcul teoriile lui Pareto, cu cât viaţa politică tinde spre birocraţie, cu atât mai mult se apelează la violenţă, pentru că birocraţia este forma de guvernare în care fiecare individ este total lipsit de libertate politică şi de puterea de a acţiona.

Violenţa politică în opinia lui Ted Robert Gurr este folosirea de către orice partid sau instituţie a unor mijloace şi căi renegociate şi violente ca să atingă scopuri în afara ordinii politice definită la un moment dat. Potenţialul de violenţă şi probabilitatea de a izbucni conflicte cu consecinţe de schimbare politică, sunt legate de felul în care sistemul politic pune la dispoziţia oamenilor resurse pentru rezolvarea de situaţii.

Prin intermediul violenţei simbolice, marele sistem al partidelor politice a reuşit să reducă foarte mult la tăcere vocea cetăţenilor. Este un fenomen întâlnit chiar în ţări cu democraţii consolidate, deoarece partidele se erijează în purtătorii de cuvânt ai maselor, ai celor reprezentaţi. Oamenii obişnuiţi îşi pierd dreptul la cuvânt într-o serie de probleme, nu participă la luarea multor decizii (fie că au sau nu competenţa necesară). Singurul moment când aceştia se pot exprima cu adevărat rămâne votul. De aceea, campaniile electorale poartă în ele un grad mult mai mare de violenţă (bineînţeles simbolică) pentru a cuceri, pentru a seduce. Este un joc la care participă aproape întreaga societate (mai puţin cei fără drept de vot, pierdut sau nedobândit încă şi cei complet dezinteresaţi), o parte a acesteia (politicienii fiind foarte conştienţi de mizele aruncate, iar cealaltă încercând să desluşească adevăratele interese ale candidaţilor şi să obţină gradul cel mai mic de neplăcere (dacă-i cităm pe utilitarişti). Este situaţia în care alegătorii sunt puşi să decidă între două rele şi s-o aleagă pe cea mai puţin rea.

De ambele părţi, regulile jocului sunt cunoscute şi fiecare se supune lor, aceasta fiind garanţia democraţiei, a sistemului reprezentativ.

Acest tip de violenţă este cel care si dupa care a inceput sa domine si sa ofere legitimitate în secolul nostru, datorită în special mass-mediei. Sfera politicii este invadată de simboluri şi impunerea lor ca legitime se concretizează în maniera violenţei la nivelul ideilor, reprezentărilor despre realitatea înconjurătoare. Astfel, vehicularea de simboluri politice in mass-media creeaza identitati colective si le modeleaza stabilind dimensiuni si forme concrete ale culturii politive intr-o societate sau alta.


^ CAPITOLUL II

VIOLENŢA SIMBOLICĂ ÎN SFERA POLITICULUI


În capitolul anterior am incercat sa demonstrez că violenţa reprezintă un punct comun tuturor societăţilor, conflictul aflându-se la începuturile politicului dupa cum afirma, rand pe rand, Hobbes, Jouvenelle sau Weber. Transformarea conflictului în fenomen social cu consecinte pozitive depinde de capacitatea puterii de a stăpâni costurile şi de a controla posibilele derapaje. Printre diferitele tipuri de regimuril politice, democraţia este cea care reuşeşte să le stăpânească, substituind conflictelor reale, periculoase, conflicte ritualizate, codificate, ţinând de dimensiunea simbolică a violenţei.

“Viaţa politică democratică se bazează pe acceptarea practică a conflictului, spune Philippe Brand. Se poate vorbi despre omniprezenţa conflictului, la toate palierele vieţii sociale, politice, economice, iar pe scena politică se traduce prin rivalitatea actorilor politici – indivizi şi partide. A fi pe scena politică înseamnă a te supune acestei evidenţe: eşti actor politic – eşti mereu în conflict.

Pentru a accede la poziţii de influenţă, noul partid politic sau noul politician trebuie să adopte poziţii tranşante în legătură cu probleme ale societăţii neabordate de celelalte partide. Este vorba despre acele probleme ce implică eventuale discriminări, iar o poziţie clară faţă de acestea ar determina o scindare a electoratului, o distrugere a coeziunii sale. Partidele politice cu largă reprezentativitate şi care au nevoie de un număr impresionant de voturi pentru a-i asigura o majoritate confortabilă, nu-şi pot permite asemenea atitudini. Un partid nou însă, nu are nimic de pierdut, decât, eventual, de câştigat susţinători tocmai printr-un discurs tranşant, care nu lasă loc de repliere în cazul neadecvării la dorinţele majorităţii.

Exploatarea antagonismelor sociale se dovedeşte favorabilă unui plus de reprezentativitate numai în cazul partidelor mici şi al celor aflate spre extreme. De aici şi legea identificată de Philippe Brand: moderaţia crescândă a discursului politic este corelată cu lărgimea reprezentativităţii câştigate.

Dar nu numai scena politică este o scenă de confruntări, ci şi însuşi partidul. În interiorul organizaţiei, de cele mai multe ori există contradicţii (dovadă serii de scindări, de desprinderi a câte unei noi aripi din partid). Toate acestea sunt însă nefaste pentru imaginea partidului astfel încât, chiar dacă sub ochii mass-mediei este dificil să maschezi conflictele interne, pentru lupta electorală se impune reglarea cu grijă a acestora, altfel, “distracţia” s-ar putea să coste cam scump, în voturi.

Principiul însuşi al alternanţei democratice este generator de conflicte. Alternanţa presupune o concurenţă între proiecte politice realmente diferite şi perceperea succesiunii la putere a echipelor ce reprezintă aceste proiecte ca reală. În această competiţie sunt inventariate conflictele sociale, sunt manipulate temerile electoratului, rezultatul acestui efort de identificare şi găsire a tehnicilor potrivite de utilizare a problemelor sociale acute concretizându-se în victoria sau căderea guvernanţilor actuali.

Dorinţa de a câştiga confruntarea induce un risc major pentru partidele politice care adoptă spre finalul campaniei un limbaj seducător - amestecarea identităţilor politice.

Sub masca dezbaterilor, talk-show-urilor, se ascunde un adevărat spectacol de violenţă, ritualizat. Politicienii exprimă frustrările indivizilor, îşi etalează propriile soluţii ca şi cum ar fi ale alegătorilor, iar aceştia se regăsesc în discursuri. Principii divergente, controverse asupra politicilor publice, sunt substanţa spectacolului. Fiecare replică “usturătoare” face să înflorească un zâmbet pe faţa “suporterului” şi un “aşa-i trebuie” care demonstrează că aceste conflicte “favorizează proiecţiile spectatorilor, dându-le ocazia de a-şi exprima propriile frustrări prin procură”, după cum spune Philippe Braud.

Dar faptul că reprezentanţii aleşi democratic vorbesc în numele alegătorilor defineşte şi un alt tip de relaţie ales - alegător, relaţie având o agresivitate incipientă, bazate pe frustrare. De ce? Pentru că mandatul suspendă dreptul la cuvânt al altora, aşa cum încredinţarea violenţei unei asociaţii de protecţie (viitorul stat) suspendă dreptul de a o folosi în nume propriu. Un alt motiv al frustrărilor este faptul că politicienii nu exprimă fidel toate aşteptările electoratului.

În timpul campaniei electorale, oamenii politici trebuie să-şi ascundă adevăratele sentimente faţă de alegători, o anumită aroganţă dat de poziţionarea lor în rândul elitelor. Ei intensifică relaţiile, contactele, legăturile cu “cei slabi”, cerşindu-le acestora susţinerea. Toate acestea aparţin unui sistem de ritualuri având menirea de a dezarma agresivitatea.

Deci luptele pentru putere se duc inclusiv la nivel simbolic şi pot fi uşor identificate prin apropierea bunurilor simbolice considerate a fi semne distinctive la nivelul societăţii. Aceste semne diferenţiază diferitele clase - poziţii în societate, (Concluzia ar fi că stilul de viaţă reflectă luptele simbolice pentru impunerea celui legitim)15.

În societăţile de tip democrat puterea trebuie să găsească posibilităţi de anihilare a agresivităţii - inerentă oricărui grup social. Apelul la violenţă simbolică se impune. Aceste sisteme de guvernământ îşi asumă controlul asupra tuturor conflictelor dintre indivizi sau grupuri. Pentru a gestiona (simbolic) emoţiile, un mecanism “de asumare a controlului social” este spectacolul şi ritualizarea conflictelor dintre actorii sau politici, indivizi, grupuri sau instituţii16.

Puterea s-a impus în ochii publicului în permanenţă prin spectacole pline de fast prin care încearcă să-şi întărească poziţia de “instanţă ordonatoare a lumii sociale”.

“Pentru a scăpa de ameninţarea votului popular, Puterea trebuie să seducă” pentru aceasta, “angajată fiind în proiecte de manipulare la nivel naţional, ni se prezintă ca un adevărat Don Juan politic”17. În ciuda tuturor protestelor acest comportament seducător al elitelor este unul democratic, aparţinând societăţilor pluraliste. Face parte din “joc” şi este acceptat ca atare, devenind un element normal al modului nostru de viaţă. “Donjuanismul politic este “rău”, dar a devenit necesar” spune Stefan Stănciungelu. Acest “donjuanism politic” se manifestă deci în special prin violenţă simbolică prin intermediul căreia elita se impune opiniei publice.

“De la campaniile electorale până la conflictul manifest dintre doi agenţi politici, prin conflicte indirecte speculate de mass media, demascări reciproce şi spectacole TV oferite publicului de către elita puterii prin scandaluri de corupţie etc., întreaga lume politică se prezintă ca un spectacol al conflictului ritualizat oferit electoratului de către mass media”18.

Această violenţă înregistrată în societate are avantajul ca nu se prelungeşte decat accidental cu pierderea de vieţi omeneşti (mineriada), cu distrugeri de bunuri. Este o violenţă ce se desfăşoară după un ritual bine stabilit, este controlată prin mecanismele democraţiei şi este deci, o constantă a oricărei societăţi. Putem diferenţia între politică, conflict şi violenţa simbolică, dar nu putem separa cele trei coordonate ale socialului. Conflictul şi violenţa simbolică sunt esenţa politicului. Acestea se reflectă prin intermediul acţiunilor actorilor politici ce ne oferă un spectacol cât mai grandios, menit să ne atragă atenţia şi apoi să ne seducă pe cât mai mulţi.

Momentul maxim de manifestare a luptelor pentru putere se poate identifica în campaniile electorale. Aici, lupta se poartă “pe faţă”, acuzaţiile sunt mult mai dure decât de obicei, promisiunile sunt mult mai frumos şi poate chiar mai credibil ambalate decât în restul timpului. Putem numi aceste campanii “spectacolele cele mai ample de violenţă simbolică prin care aspiranţii la Putere îşi măsoară abilitatea de a seduce electoratul, într-o interacţiune specifică agent politic - electorat, în care primul îşi etalează logistica şi intenţiile politie pentru a seduce, iar celalalt se oferă de bună voie ca subiect al seducţiei”19.

Vizibilitatea mai uşoară a violenţei politice prin acţiuni simbolice ar rămâne neînţeleasă în absenţa reprezentărilor simbolice. Cu cât mai mult un partid, o organizaţie, o societate se întăresc simbolic, cu atât mai mult apar violări simbolice.

P. Bourdieu spune că violenţa simbolică este mai eficientă decât coerciţia în politică şi aparţine oricărei puteri care poate impune ca legitime o serie e semnificaţii, “disimulând rapoarturile de forţă care sunt rafinamentul forţei sale”.

Puterea beneficiază de propriul capital simbolic, capital de recunoaştere ape care l-au acumulat de-a lungul timpului.

Actorul politic (care evoluează pe scena politică) este un personaj dramatic, în această ecuaţie putându-se face multe analogii între scena politică şi scena teatrală. Omul obişnuit (publicul) beneficiază de compensaţii simbolice pentru neparticiparea la joc. Cum? Omul politic transferă motive particulare asupra scopurilor publice şi le raţionalizează în termenii interesului public (numai aşa pot şi ceilalţi să participe, prin acumularea de bunuri simbolice impuse de către cei de la putere). În felul acesta se instituie ordinea în societate.

Legea este simbolul puterii care o creează. Recunoaşterea şi impunerea autoritară formează ordinea de drept, a statului, care face posibilă circulaţia multitudinii de ordini cărora le aparţin subiecţii conform spuselor lui Frantz Barth.

Esenţial este ca puterea să păstreze ordinea, să confere linişte societăţii (“Stăpân este cel care nu dă liniştea” spune Faust citat de Gustav Radbruh). Realitatea conducătorilor trebuie să se conformeze valorilor simbolice.

O situaţie periculoasă ar putea fi înregistrată datorită unei tendinţe a democraţiei - de a renunţa la sancţiuni, la pedepse pentru a fi pe planul mulţimii. Însă, pus în practică, acest lucru ar determina o pierdere a influenţei sistemului de simboluri. Înseamnă că acesta nu mai poate reglementa violenţa internă a grupului şi deci, trebuie apelat la forţa fizică (ceea ce nu este de dorit). Societatea trebuie să sancţioneze încălcarea simbolurilor pentru a-şi proteja membrii.

Politica raţională este considerată de către Murray Edelman un succes doar în măsura în care devine obsesivă, mitică, generatoare de emoţii pentru publicul larg, iar structura politică preia şi simbolizează complexitatea individului (căci omul este “zoon politikon”). Simbolurile reprezintă altceva decât ceea ce sugerează la o primă vedere şi evocă o atitudine, un set de impresii sau un model de evenimente asociate în timp şi spaţiu prin logică şi imaginaţie cu simbolurile. Ele ajută la abordarea logică a unei situaţii şi la manipularea ei şi evocă emoţiile asociate unei anumite situaţii.

Orice conflict la nivel politic poate fi transformat în spectacol cu ajutorul mass-mediei şi apoi folosit şi pentru crearea unei imagini pozitive taberei proprii şi a uneia negative pentru tabăra adversă.

Elitele trebuie să deţină o mare capacitate de a stârni reacţii emoţionale atât de puternice în rândul oamenilor obişnuiţi încât să-i determine pe aceştia să acţioneze în sensul dorit de ele. Guvernanţii trebuie să mai beneficieze de abilitatea de conducere care “este întotdeauna definită de o situaţie specifică şi este recunoscută prin reacţia susţinătorilor faţă de actele şi discursurile individuale. Dacă aceştia reacţionează favorabil şi îl urmează pe cel ce ţine discursul, este vorba de conducere, dacă nu, nu este”20.

Max Weber făcea o distincţie între conducerea de tip birocratic şi cea carismatică. Dar termenul de conducere nu se sprijină pe rutine strict raţionale pentru a determina decizii, nici pe calităţile extraordinare ale liderului carismatic, ci pe apariţia sentimentului de securitate pentru mase. Depinde de tendinţa de a nu destabiliza, de a menţine ordinea în societate şi mai depinde în mare măsură de dispoziţia maselor (ce nu mai pot conduce, ce nu-şi mai fac auzite vocile) de a-şi proiecta dorinţele, necesităţile asupra elitei.

Am spus mai sus că în timpul campaniei electorale luptele se intensifică, încep să capete un plus de vigoare. Apar atacuri dure cu care se împroaşcă toţi candidaţii (sau aproape toţi). Ce este de remarcat este faptul că asemenea atacuri nu lezează impresia referitoare la puterea liderului ocupant al unei funcţii politice importante. Se pot înregistra cazuri când aceste atacuri pot deveni un factor pozitiv pentru imaginea persoanei respective. Murray Edelman spunea că “cel care atacă îi asigură pe toţi cei interesaţi că deţinătorul acelei funcţii acţionează şi că este puternic. Mesajul suplimentar, şi anume că oponentul nu-l place sau că nu-i place ceea ce face, conferă credibilitate afirmaţiei că deţinătorul funcţiei influenţează evenimentele”21.

În politica zilelor noastre un rol important îl are stilul pasiv ca mijloc de a obţine o funcţie de conducere şi popularitate. Adepţii acestui stil evită luarea unei poziţii ferme în problemele controversate, luptându-se contra “duşmanului”. Toate acestea duc la un plus de sprijin politic din partea unui număr de oameni din ambele tabere ale problemei.

Orice partid politic va dori să obţină rezultate pozitive în urma alegerilor. Astfel, devine esenţial pentru acesta să promoveze persoane capabile a rezista luptei şi a obţine victorii.

Liderii – pentru a-şi asigura un post înalt – sunt personalităţi cu un grad destul de mare de adaptabilitate la un stil pe placul alegătorilor, deoarece aceştia sunt cu adevărat influenţi. Cu cât o persoană se află mai sus într-o ierarhie, cu atât se aşteaptă, i se cere să se situeze la înălţimea aşteptărilor.

Publicului, electoratului i se cere să aleagă între câţiva aspiranţi la o funcţie. Aceştia sunt propuşi de partide chiar dacă există alţii mai buni sau la fel de buni, dar din anumite motive nu pot candida (sunt consideraţi nepotriviţi). Alţii nici nu sunt luaţi în considerare datorită faptului că nu au avut niciodată o funcţie, nu au fost în atenţia publicului.

Cei numiţi de partid trebuie să fie capabili să se supună jocului violenţei simbolice asupra electoratului, să aducă un plus de legitimare partidului prin charismă, prin eficienţă etc. Impresia că te afli în prezenţa unei personalităţi este dată de simboluri, întrucât, prin intermediul acestora, ne identificăm cu cel de la putere şi-i conferim titlul de reprezentant (condiţia este ca simbolurile să fie acceptate de comunitate).

Contracandidaţii vor “provoca” elitele şi vor profita de şansele ce li se oferă printr-un program inovator propus atenţiei tuturor.

Este de remarcat faptul că “liderii şi cei conduşi îşi oferă reciproc beneficii psihologice esenţiale. Luptele regizate ale liderilor cu problemele publice fac posibilă înţelegerea lumii şi transmit maselor confuze, nesigure şi însingurate sentimentul de realizare colectivă”22. Deţinătorii de funcţii primesc investitura de a conduce. Totuşi, relaţia dintre lider şi alegători trebuie să fie tensionată, fiecare temându-se a nu fi trădat. Acest lucru este benefic pentru că elitele vor avea grijă să nu dea motive să fie coborâţi în ochii susţinătorilor (sau aşa ar fi normal), iar susţinătorii se vor supune, dar, în permanenţă, vor încerca să-i controleze pe ceilalţi.

Ce este important de subliniat în acest moment este faptul că statutul simbolic al violenţei politice este influenţat de tradiţiile şi mentalităţile dominante în societate, la un moment dat. Sursa apariţiei lor o reprezintă miturile, de care ne vom ocupa în capitolul ce urmează.

^ CAPITOLUL III

MITURI ŞI MITOLOGII POLITICE


Ignorand total paradigma cooperarii, o serie de teoreticieni vorbesc despre politic şi politica in termenii de relaţii de putere.in raport cu alte tipuri de putere in societate, puterea politică are funcţia de a apăra societatea dintr-un teritoriu delimitat în faţa pericolelor interne (foamete, calamităţi, dezordine, dezmembrare) şi externe, tinzând spre rezolvarea conflictelor din interior şi exterior23.

Pentru a-şi putea îndeplini misiunea, elita aflată la putere recurge la constrângere fizica (fiind singura deţinătoare a forţei legitime în stat), dar şi la violenţa simbolică prin intermediul mijloacelor de influenţare de natură ideologică, spirituală, culturală. Acestea, pentru a funcţiona, se bazează pe o relaţie de încredere stabilită între conducători şi conduşi. In ce consta legitimitatea simbolica a puterii politice?

Puterea politică a avut în permanenţă o latură sacră. Georges Balandier considera că “sacrul este una din dimensiunile politicului, o garanţie a legitimităţii sale, unul din mijloacele utilizate în cadrul competiţiei politice”. Astfel, sacrul a fost, este şi va fi o sursă de legitimare a puterii. El se refera la: “Respectul tradiţiei, al valorilor considerate sacre şi invocarea destinului, justifică dreptul guvernanţilor de a guverna şi de a induce supunerea guvernaţilor”24. Fenomenul sacralizării puterii şi a deţinătorilor ei, ce trimite de fiecare dată la un transcendent, face loc credinţelor şi atitudinilor favorabile acestora mai mult decât teoriile şi ideologiile politice care sensibilizează numai o mică parte a populaţiei.

“Prezenţa sacralităţii în sfera politicului se exprimă prin persistenţa motivelor mitologice, care au un rol important în mai toate cristalizările ideologice şi politice din epoca modernă şi contemporană. Aureola mistică creată şi întreţinută de deţinătorii puterii constituie un mijloc de influenţă, manipulare şi de legitimare foarte eficient”25. În acest spaţiu se apelează la mituri, dogme, prejudecăţi, opinii generate de pasiuni şi patimi politice.

Comparat cu celelalte fiinţe, “omul trăieşte nu numai într-o realitate mai cuprinzătoare, el trăieşte într-un univers simbolic. Limbajul, mitul, arta şi religia sunt părţi ale acestui univers”26

.1. Mitul arhaic si mitul politic

Eliade spunea că mitul este o poveste ce se referă la trecut, la acel “illo tempore” al începuturilor, care însă păstrează şi o valoare explicativă, justificând diferite forme de organizare socială.

Cassirer vedea mitul ca fantasmă, mistificare sau camuflare a realităţii, interpus ca un ecran între adevărul faptului şi cunoaştere, pentru ca, Bachhophen să îl considere realitate istorică şi nu ficţiune.

În cadrul teoriilor lingvistice, Max Mueler spunea că mitul este o “veche formă de vorbire, care printr-o boală a limbajului a devenit incomprehensibil pentru generaţiile următoare”.

Tot Cassirer spunea că mitul este o lume coerentă, autosuficientă, în forme simbolice, caracteristic conştiinţei primitive, contrastând cu cea a omului modern.

Dar mitul nu penetrează întreaga viaţă conştientă a omului. Omul recurge la mit când se vede ameninţat de forţe care îl copleşesc – astfel explicându-se apariţia mitului modern şi afirmarea de netăgăduit a acestuia în politică.

Emil Durkheim afirma că sursa mitului este conştiinţa colectivă, aceasta fiind forţa constrângătoare şi moderatoare a conştiinţei individului. Acesta, prin procesul de socializare internalizează toate elementele culturii societăţii respective, aceste elemente înglobând şi miturile. Miturile devin un adevărat ghid al conştiinţei individului, o sursă a acţiunilor sale în plan socio-politic. Nimeni nu se poate sustrage acestei legi care îi este inoculată prin educaţie, prin legislaţie, norme şi tradiţia pe deplin acceptată.

Funcţionaliştii recunoşteau esenţa în funcţia socială a mitului de a întări tradiţia şi de a o înzestra cu valoare sporită, căci, cu fiecare nou om este adus un plus de vigoare vechilor credinţe, un sprijin în plus care construieşte în continuare.

Realitatea este în permanenţă plină de lucruri, fapte ce reprezintă altceva decât sunt. Acest proces al socializării de care vorbeam mai devreme cuprinde formarea capacităţii de desemnare pe baza sistemului de resurse existent şi stăpânirea acestora. Pentru că omul nu mai are o relaţie directă, nemijlocită cu realitatea, această relaţie este indirectă, realitatea părând că I se sustrage tocmai prin gândire. Fiecare membru al societăţii este învăţat să gândească în nişte pattern-uri construite din vechime. Gândirea parcă nu mai serveşte la altceva decât la o cât mai bună conformare culturii acelui grup. Omul nu se mai serveşte de lucruri, ci de sine însuşi şi trăieşte doar prin intermediul riturilor, miturilor, simbolurilor, încât nu poate afla, nu poate înţelege nimic din jur, decât prin întrepătrunderea sferelor sociale. Pentru o asemenea situaţie, sociologii au constatat următorul lucru: “omul nu trăieşte numai într-un mediu natural, ci şi într-unul simbolic”. Trebuie luat în considerare în special Durkheim care spunea că viaţa socială este posibilă numai prin simboluri.

Fiecare moment al vieţii sociale poate fi tradus prin prisma miturilor, fiecare sărbătoare, fiecare comemorare. Semnificaţia anului nou trimite la timpul începuturilor, la originea lucrurilor care se reînnoiesc mereu. Este o caracteristică a timpului mitic de a fi reversibil, veşnic tânăr, pentru că mitul este nu doar povestea morţii, ci şi povestea renaşterii.

În sfera miturilor, mitul politic este cel care conferă identitate (mitică) indivizilor şi colectivităţii. Este o naraţiune, o poveste cu accente dramatice, conflictuale, având în centru figura unui erou (individ sau grup).

Miturile politice nu pot fi acuzate de a fi pure fantezii, întrucât sunt legate de imaginarul politic al societăţii respective, imaginar din care se hrănesc, din care pornesc şi pe care apoi îl alimentează, îl întăresc. Autorul mitului politic interpretează evenimente consemnate în cultura sa. Rolul său principal este de interpret şi nu de creator. Forma dramatică şi faptul că reprezintă un argument pentru putere, aducând legitimarea acesteia îl face să devină mit şi nu conţinutul, povestea în sine.

Povestea mitului este aceea a unei societăţi trecute ideale, ce ar fi trebuit menţinută. Chiar dacă a fost pierdută, memoria acestei societăţi s-a păstrat, iar acum a devenit necesar a fi reinstaurată. Se poate întâmpla ca această societate să nu aparţină trecutului, să nu fi existat niciodată. Este însă o societate ce va trebui creată într-un moment viitor, rolul naraţiunii fiind de a pregăti oamenii să o întâmpine.

Miturile politice nu se adresează numai oamenilor care trăiesc într-o societate politică. Poate fi şi al oamenilor care şi-au pierdut sau nu şi-au găsit încă o societate politică a lor (ex.: evreii). Deci povestea poate aparţine unui grup de oameni care nu se angajează în politică. Poate fi mitul unui grup particular cu protagonişti ca: o rasă, un colectiv, indivizii fiind numai reprezentanţi ai grupului sau purtători ai destinelor lui.

Un mit politic explică circumstanţele unei întâmplări, face experienţa colectivităţii mai coerente şi ajută la înţelegerea lumii în care fiecare trăieşte. Mitul este deci un principiu ordonator al vieţii sociale. Condiţia prezentă, situaţiile momentului actual încep să fie înţelese ca episoade dintr-o dramă continuă. Prin mitul politic, oamenilor li se fac cunoscute geneza grupului şi obiectivele, se explică de ce se găsesc în situaţia prezentă şi identifică şi duşmanii ce vor fi transformaţi în “ţapii ispăşitori”.

Mitul oferă o asemene relatare a trecutului şi viitorului în lumina căreia poate fi înţeles prezentul. Asemenea aprecieri reprezintă în momentul actual argumente practice folosit de diferite grupuri puternice care îşi stabilesc revendicările la hegemonie internă sau externă.

Mitul politic mai poate stabili şi revendicări la independenţa suverană sau la întărirea teritoriilor, poate ajuta la solidaritatea grupului în faţa unei agresiuni majore şi la încurajarea rezistenţei unei minorităţi oprimate.

În societăţile unde mitul este povestea unei societăţi politice existente, acesta poate sanctifica constituţia (ex: SUA), inspirând membrilor încredere în destinul lor şi le glorifică înfăptuirile.

Cassirer vorbeşte despre “apariţia unei noi puteri – cea a gândirii mitice şi apreciază că “există o dominaţie manifestă a acestei gândiri asupra gândirii raţionale în unele din sistemele noastre politice contemporane”. În viaţa socială, “gândirea raţională prezintă toate aspectele unei înfrângeri totale şi irevocabile”27.

Rolul mitului în viaţa socială este legat de faptul că nu este rezultatul unui proces intelectual, ci este expresia simbolică a celor mai profunde emoţii umane, referitoare la viaţa colectivităţii, la experienţa socială a umanităţii. Putem spune aici că mitul este o emoţie transformată în imagine, o emoţie obiectivată şi “consolidată” în “operă”. Ecourile sale se prelungesc şi în alte epoci, trăsăturile specifice tipului mitic de gândire şi imaginaţie putând fi regăsite şi în alte forme şi momente de creaţie spirituală28.






Download 390.7 Kb.
leave a comment
Page1/4
Date conversion18.11.2012
Size390.7 Kb.
TypeДокументы, Educational materials
Add document to your blog or website

страницы:   1   2   3   4
Be the first user to rate this..
Your rate:
Place this button on your site:
docs.exdat.com

The database is protected by copyright ©exdat 2000-2017
При копировании материала укажите ссылку
send message
Documents

upload
Documents

Рейтинг@Mail.ru
наверх