Originea si evolutia limbii icon

Originea si evolutia limbii


Similar
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   49
return to the beginning
GLOSSĂ


Glosă scris cu dublu -s- în italiană, germană, latină dar cu unul în franceză a însemnat procedeul de a explica de obicei printr-un singur cuvînt pe marginea unui text un pasaj obscur, o proporţie sau un alt cuvînt. De aici s-a ajuns la o poezie cu forma fixă care alături de sonet şi rondel este cea mai pretenţioasă dintre ele.

Din punct de vedere compoziţional “Glossă” se compune dintr-un număr de strofe egal cu numărul versurilor din prima strofă în care se pune problematica poeziei, şi ultima strofă care este o strofă concluzie şi în care sînt reluate versurile primei strofe în ordine inversă. Începînd cu strofa a II-a fiecare strofă comentează cîte un vers din prima strofă care este reluat ca vers final al strofei ca o concluzie.

Este o poezie cu caracter filosofic, o poezie gnomică exprimînd adevăruri ale cunoaşterii, ale moralului într-o formă poetică concentrată, sentenţioasă.

Este publicat pentru prima dată în 1883 îngrijit de Titu Maiorescu, a fost definitivată în 1882 după ce poetul o supune unor prefaceri succesive începînd cu anul 1884 paralel cu Scrisorile şi Luceafărul. Astfel s-au cristalizat trei tipuri de Glossă: două cu cîte nouă strofe şi una cu zece strofe. Titu Maiorescu o preferă pe cea cu zece strofe pentru echilibrul şi simetria desăvîrşită a compoziţiei.

Glossă transpune liric principii filosofice cunoscută încă în filosofia vechilor greci sau romani, cum sînt Parmenide, Zenon, Seneca...

Motivul lumii ca teatru este preluat de la Epictet şi Marcus Aurelius dar motivul este prezent şi în literatura evului mediu la Ronsar şi Shakespeare. La Eminescu, motivul este filtrat prin filosofia lui Schopenhauer. Un cugetător tradus în limba română 1750 după un intermediar francez.

Ideea lumii de teatru şi conceptul Schopenhaurian al prezentului etern se regăsesc şi în alte poezii Eminesciene ca Împărat şi Proletar şi Luceafărul. Prima strofă a poeziei este strofa temă care pune problema; într-un prezent etern viaţa este un cerc strîmt în care oamenii se învîrt, o zbatere fără rost pentru că viaţa e dominată de egoism, minciună, sete de putere, astfel ca singura soluţie a omului superior fiind nepăsarea, detaşarea rece.

O succesiune de propoziţii principale redau spectacolul unic şi monoton al vieţii în care frica şi speranţa nu-şi au rostul. Substantivul -vreme nearticulat exprimă imaginea unei succesiuni monotone, egale a clipelor.

Începînd cu strofa a II-a fiecare vers din prima strofă este comentat. Răspunsul la chemarea şi îndemnurile clipei este încercarea de a fi imposibil sceptic, singura formă de apărare omenească. Imaginea trecerii ireversibile a timpului dînd impresia unui proces apare în versuri ca: “multe trec pe dinainte”, “clipa ce se schimbă pentru masca fericirii”.

La aceste se adaugă subiectele propoziţiilor exprimate prin pronume nehotărîte “toate” şi pronume relative “ce” pentru a sublinia ideea de genialitate.

Îndemnul din strofa a III-a este la luciditate: “Recea cumpăn-a gîndirii” trebuie să stea dreaptă pentru a discerne binele de rău, pentru a descoperi masca fericirii “ce o clipă tine poate”. Cu ajutorul minţii al inteligenţei numai reuşeşti să-ţi dai seama de adevărul “că toate-s vechi şi nouă toate”.

În strofa a patra apare ideea lumii ca teatru. Viaţa întinde capcane, te momeşte cu lucruri zgomotoase, cu mişcări înşelătoare cu forme actoriceşti de imprsionare “joace unul şi pe patru”, “şi de plînge, de se ceartă”. Reacţia fiinţei superioare este de retragere “tu pe alături te strecoară”, privitor ca la teatru pentru că numai astfel vei putea alege “ce e rău şi ce e bine”.

De pe poziţia spectatorului neutru care înţelege timpul ca pe un prezent etern poetul analizează cu o ironie de mare profunzime viaţa contemporană.

Odată introdus motivul lumii ca teatru prezent încă din literatura şi filosofia antică hindusă, apoi în literatura medievală şi preluat de Eminescu de la cugetătorul suedez, motivul va reveni şi în strofa a şasea şi a opta constituinduse cu regula etică a neamestecului omului superior în tumultul vieţii înşelătoare producătoare de suferinţă.

Strofa a cincea valorifică ideea Schopenhauriană a prezentului etern idee pe care le regăsim şi în alte creaţii.

Astfel constată poetul că viitorul şi trecutul sînt a filei două feţe. Tot ce a fost ori o să fie în prezent le avem pe toate, dar acest prezent trebuie păstrat, meditat la zădărnicia luptei.

Viaţa este o succesiune de scene în esenţa aceleaşi “alte măşti aceiaşi piesă/ alte guri aceeaşi gamă”. De mii de ani lumea e veselă şi tristă amăgită atît de des de spectaculul lumii, de aceea “nu spera şi nu ai teamă”, deci se recomandă nepăsarea şi detaşarea.

Cu ultimul vers al strofei a şasea se deschide codul de reguli de conduită. Pe un ton satiric şi sceptic se prezintă argumente convingătoare care să determine starea de detaşare, de discernere a răului de bine.

Omul superior nu trebuie să se prindă tovarăş mişeilor şi nătărăilor pentru că totul este trecător; ştiindule măsura acesta n-are ce căuta cu sfaturile lui. Se recomandă tăcerea cînd ceilalţi vorbesc de rău “de te ating să feri în laturi...Tu rămîi la toate rece”.

Ultima strofă în sens invers versurile primei strofe, astfel încît codul de reguli e mult mai evident.Ultimul vers al primei strofe devine primul şi capătă valoare emblematică şi rol de cuvînt, de comportament în societate.

Din punct de vedere stilistic se remarcă preferinţa poetului pentru cuvintele din fondul lexical principial pentru formele populare pentru ca totul să fie cît mai accesibil. Poezia este construită pe antiteza rău-bine, trecut-viitor, vechi-nou, etern-efemer, toate avînd drept scop să reliefeze complicaţiile vieţii.


LUCEAFĂRUL


Despre felul cum s-a născut marele poem romantic, capodoperă a creaţiei lui Eminescu a lăsat mărturie însuşi poetul. Din mărturia sa reiese că pornind de la o sursă, de la un izvor popular poemul a trecut printr-un îndelungat proces de creaţie. După ceea ce spune rezultă că principala sursă de inspiraţie a fost un basm popular românesc cules şi punlicat într-un memorial de călătorie, apărut la Berlin în 1861 de către germanul Kunisch. Basmul se intitula Fata din grădina de aur. În acelaşi memorial de călătorie Kunisch a mai publicat un basm care asemenea a fost cunoscut de Eminescu, a preluat ceva şi din aceasta, dar sursa principală rămîne “Fata din grădina de aur”.

În basmul publicat de Kunisch este vorba despre o frumoasă fată de împarat pe care tatăl ei o închide într-un castel înconjurat de o grădină de aur pentru a nu fi văzută de ochii unui muritor. De fata de împarat se îndragosteşte un zmeu, dar fata speriată de nemurirea lui îl refuză. Zmeul insistă iar fata îi cere acestuia să fie muritor de rînd ca şi ea. Pentru ai dovedi dragostea zmeul se duce la creator să-l dezlege de nemurire, dar acesta î-l refuză. Întors pe pămînt zmaeul vede că fata se îndrăgosteşte întretimp de un frumos flăcău, din fecior de împărat care reuşeşte s-o răpească. Furios zmeul îi desparte pe cei doi aruncînd peste fată o stîncă iar pe el îl lasă să moară de durere într-o vale fabuloasă a amintirii.

Eminescu valorifică acest basm în perioada berlineză într-un poem cu titlul Fata în grădina de aur, dar în poemul creat autorul modifică unele lucruri şi mai ales finalul. Răzbunarea zmeului din basm i se pare prea dură, nepotrivită cu superoritatea unei fiinţe nemuritoare; astfel ca în poem zmeul n-o mai omoară pe fată ci rosteşte cu amărăciune un blestem: "un chin s-aveţi: de-a nu muri odată".

După 1880 acest poem rămas în manuscris va fi prelucrat în cinci variante şi transformat într-un cîntec liric în care povestea mai veche trnsformată şi aceasta devine pretextul alegoric al unei meditaţii romantice, filosofice asupra geniului, dar şi asupra condiţiei omului ca fiinţă sfîşiată de contradicţii. În noua creaţie izvoarele folcloorice se întîlnesc cu cele filosofice, mitologice, culturale şi chiar autobiografice. În forma în care noi o cunoaştem astăzi poemul a apărut în 1883 în Almanahul Societăţii Cultural-literare “România Jună” din Viena. În acelaşi an poemul va fi inclus apoi în volumul îngrijit de Titu Maiorescu intitulat Poezii.Compoziţia şi structura poemului

Faptul că la originea poeziei se află un basm ne duce la concluzia că şi noua creaţie ar trebui să fie o compoziţie epică. Din basm poemul a păstrat doar schema epică, cadrul. Formula de la început ţine tot de epic. Prezenţa unui narator care povesteşte la persoana a 3-a existenţa personajelor, construcţia gradată a subiectului, marele număr de vorbe specifice povestirii precum şi prezenţa dialogului cu formule specifice de adresare, toate acestea dau poemului un caracter epico-dramatic.

Şi totuşi poemul Luceafărul este o creaţie lirică. Schema epică este doar cadrul iar întîmplările şi personajele sînt defapt simboluri lirice, metafore prin care se sugerează idei filosofice, atitudini morale, stări sufleteşti şi o anumită viziune poetică.

Această interferenţă de genuri este caracteristică romantismului şi dau poemului mare profunzime. Ceea ce priveşte compoziţia poemului se constată existenţa a patru tablouri:

1) Dragostea dintre fata de împarat şi Luceafăr

2) Idila dintre Cătălin şi Cătălina

3) Călătoria Luceafărului spre Demiurg pentru a cere dezlegare de nemurire

4) Reîntoarcerea Luceafărului la locul lui pe cer şi constatarea că fata de împarat nu s-a putut rupe din cercul ei strîmt

Din punct de vedere structural există două planuri, cel terestru uman şi planul cosmic universal. În primul tablou cele două planuri se întîlnesc prin dragoste. În tabloul al doilea avem doar planul terestru.În tabloul al treilea este prezent doar planul cosmic. În tabloul al patrulea avem din nou prezente cele două planuri.

COMENTARIU


Poemul Luceafărul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Poemul se desfăşoară pe un vag fir epic într-o suită de metafore şi simboluri prin care se sugerează idei filosofice. Este deci în egală măsură un poem de dragoste şi un poem filosofic.

Primul tablou ne prezintă o fantastică poveste de iubire între două fiinţe aparţinînd unor lumi diferite. Contemplînd de la fereastra dinspre mare a castelului Luceafărul de seară se îndrăgosteşte de o preafrumoasă fată de împarat. Fata la rîndul ei este cuprinsă de acelaşi sentiment. În concepţia fetei Luceafărul este un spirit, pentru chemarea căruia trebuie o formulă magică de descîntec. Descifrînd alegoria, putem spune că sensul ei este că pămînteanul aspiră către absolut.În timp ce spiritul aspiră simte nevoia concretului. Pentru al putea chema lînga ea fata foloseşte descîntecul: "Cobori în jos Luceafăr blînd ..." .

Fiinţele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. Întocmai ca în basm, Luceafărul, la chemarea fetei se aruncă în mare şi preschimbat într-un tînar palid, cu părul de aur şi ochi scînteietori, purtînd un gulgiu vînăt, încununat cu trestii apare în faţa fetei ca un înger, ca un zeu. O invită pe fată în palatele lui de pe fundul oceanului unde toată lumea s-o asculte pe ea. Metamorfoza Luceafărului pune la contribuţie mituri cosmogonice, asfel la prima întrupare Luceafărul are părinţii cerul şi marea:

"Iar cerul este tatăl meu Şi mumă mea e marea".

Zeii sînt nemuritori şi Luceafărul metamorfozat în Neptun este "un mort frumos cu ochii vii" deoarece nemurirea este pentru muritorii de rînd o formă a morţii. De aceea fata de împărat are o senzaţie de frig.

"Căci eu sunt vie, tu eşti mort Şi ochiul tău mă-n gheaţă."

Peste cîteva nopţi fata chemă din nou pe Luceafăr, acesta o ascultă şi din văile haosului avînd ca tată soarele şi mamă marea apare din nou în faţa fetei. Acum vine învesmîntat în negru şi purtînd pe viţele negre de păr o coroană ce pare că arde:

Ochii mari şi minunaţi îi lucesc himeric Ca două patimi fără săţi"

Înfăţişarea este acum demonică, pentru că s-a născut din soare şi noapte: după Hesiod noaptea este zeiţa umbrelor, fiica haosului, mama tuturor zeiţelor. De data aceasta tînarul demonic îi făgăduieşte miresii sale cununi de stele şi oferă cerul pe care să răsară mai strălucitoare decît celelalte. Dar şi de data aceasta fata îi refuză apropierea şi simte senzaţia de călduri.

Alegoria este că fata este încapabilă să iasă din condiţia ei pentru a convieţui cu Luceafărul îi cere acestuia să devină muritor ca şi ea.

La această cerere Luceafărul răspunde afirmativ din cuvintele sale reieşind sacrificiul suprem pe care e gata să-l facă “în schimb pe o sărutare” pentru a dovedi fetei că o iubeşte.

De aceea e hotărît să se nască din păcat şi să fie dezlegat de nemurire. Cel de-al doilea tablou se desfăşoara în plan terestru, în plan uman, este idila dintre Cătălin şi Cătălina, idilă care simbolizează repeziciunea cu care se stabileşte legătura sentimentală între reprezentanţii lumii inferioare. Avem aici o atmosferă intimă, familiară. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fată de împarat, ea devine Cătălina, ceea ce simbolizează faptul că acum este o fată ca oricare alta cu un nume comun, care se poate îndrăgosti rapid de un băiat oarecare. Cătălin este viclean copil de casă, un paj din prejma împărătesei, băiat din flori dar îndrăzneţ cu ochii. Urmărind-o pa Cătălina socoteşte că e momentul să-şi încerce norocul şi prinzînd-o într-un ungher îi serveşte Cătălinei o adevarată lecţie de dragoste. Se observă în scena de dragoste un limbaj obişnuit, comun, popular adecvat unei scene de dragoste obişnuite trecătoare aventuroase. Cătălina la început este mai retrasă, mai reţinută şi mărturiseşte lui Cătălin dragostea pentru Luceafăr. Dar Cătălin găseşte remediul:

“Hai şi-om fugi în lume” şi astfel Cătălina va pierde visul de luceferi.

Partea a treia a poemului cuprinde călătoria Luceafărului prin spaţiul cosmic şi convorbirea cu Demiurgul. Sîntem din nou în planul cosmic cu o atmosferă glacială şi cu un limbaj sentenţios gnomic (exprimarea este apropiată de maxime şi proverbe). Demiurgul este rugat să-l ierte de nemurire să-l facă muritor de rînd. În acest tablou Eminescu se dovedeşte ca şi în Scrisoarea I unul dintre cei mai interesaţi autori de cosmogonii şi un extraordinar poet al fenomenelor fizice. Pentru un zbor atît de îndrăzneţ Luceafărului îi creşte aripa la dimensiuni uriaşe. Din cauza vitezei colosale cu care zbura mişcarea lui pare un fulger ne-ntrerupt, rătăcitor printe stele. Haosul este o noţiune abstractă, nepalpabilă însemnînd confuzia generala a elementelor înainte de creaţie. Pentru a le face palpabile Eminescu îi atribuie haosului însuşirile unei văi din care necontenit izvorăsc lumini ce se amestecă se învălmăşesc ca nişte mări ameninţătoare. Zona în care se află Demiurgul e infinitul, neantul stăpînit de groaza propriului vid adînc ca visul uitării.

În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de viaţa obisnuită, de stingere este numit Hyperion. Întocmai ca fata de împarat în idila cu Cătălin este numită Cătălina şi Luceafărul, în momentul cînd vrea să devină muritor este înzestrat cu nume.

În discuţia dintre cei doi, Demiurgul îi propune, ca pentru a renunţa la gîndul său de a deveni muritor, trei lucruri: să-l facă cîntăreţ încît să asculte toată lumea de cîntecul lui, conducător de oşti sau înţelept. Demiurgul este dispus să-i dea “pămîntu-n lung şi marea-n larg / Dar moartea nu se poate”.

Luceafărul este o parte a universului, celui “tot” pe care o reprezenta Demiurgul, iar al rupe din acest sistem ar însemna distrugerea echilibrului universal.Şi atunci ca un ultim argument, Demiurgul îl îndeamnă pe Hyperion să privească spre pămîntul rătăcitor să vadă ce-l aşteaptă.

Al patrulea tablou ne duce din nou în planul terestru dar şi în cel universal cosmic. Hyperion devenit din nou Luceafăr se întoarce pe cer şi îşi revarsă din nou razele asupra Pămîntului. În acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrastează cu pastelul cosmic din partea a 3-a. Luceafărul descoperă pe cărările din crînguri sub şiruri lungi de tei doi tineri îndrăgostiţi care şedeau singuri. Fata îl vede şi îl cheamă să-i lumineze norocul. Oamenii sînt fiinţe trecătoare. Ei au doar stele cu noroc în timp ce Luceafărul nu cunoaşte moarte. Mîhnit de cele ce vede, Luceafărul nu mai cade din înaltul la chemarea fetei ci se retrage în singurătatea lui constatînd cu amărăciune: "Ce-ţi pasă ţie chip de lut / Daco-i fi eu sau altul?/ Trăind în cercul vostru strîmt/ Norocul vă petrece/Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece".

Despre sensurile poemului Luceafărul au vorbit mulţi critici, dar cea mai bună interpretare a poemului o dă însuşi Eminescu. Poetul făcea o însemnare pe marginea unui manuscris arătînd că “în descrierea unui voiaj în Ţările Române germanul K (Kunish) povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este, că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pămînt nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc."

Din acest punct de vedere Luceafărul este o alegorie pe temă romantică a locului geniului în lume. Astfel înseamnă că povestea, personajele şi relaţiile dintre ele nu sînt decît o suită de personificări, metafore şi simboluri care sugerează idei, concepţii, atitudini ieşite dintr-o meditaţie asupra geniului văzut ca fiinţa nefericită şi solitară opus prin structura omului comun. Această viziune romantică asupra geniului este puternic influenţată de filosofia lui Schopenhauer.

^ TABEL AL IMAGINILOR ALEGORICE ŞI UNELE

SEMNIFICAŢII ALE LOR DIN POEMUL LUCEAFĂRUL

TBLOUL ÎNTÎI

1) fata de împărat - fata la vîrsta oblicată cînd poate fi tulburat de zburător

2) visul fetei - criza puberală, dorinţa de realizare prin dragoste, rezolvată mitologic prin motivul zburătorului

3) dragostea pentru Luceafăr - aspiraţie spre absolut; dorinţa omului comun de a-şi depăşi condiţia strîmtă, limitată de muritor

4) respingerea Luceafărului - refuzul neantului, spaima de nemurire care pentru om înseamna moarte

5) senzaţiile de frig şi de ardere - revelaţii intuitive ale deosebirilor de structură dintre geniu şi omul comun

6) Luceafărul - fiinţa superioară, geniul

7) dragostea pentru fata de împărat - aspiraţia spre concret sau spre o altă formă a materiei universale

8) dragostea dintre fată şi Luceafăr - atracţia contrariilor

9) metamorfozele Luceafărului - capacitatea geniului de a-şi da alt chip, mai concret păstrîndu-şi unitatea contrariilor din care este întrupat, ca şi esenţa superioară

10) hotărîrea de se sacrifica - dorinţa de cunoaştere; obiectul cunoaşterii - fata de împărat - devine şi subiect al pasiunii omului de geniu, pentru care el vrea să renunţe la nemurire


^ TABLOUL AL DOILEA

1) Cătălin şi Cătălina - exponenţii individual ai aceleiaşi lumi

2) “lecţia” lui Cătălin - forma de magie erotică

3) refuzul iniţial al Cătălinei - reacţie de orientare

4) nostalgia faţă de Luceafăr - ruptura dintre ideal şi real

5) acceptarea lui Cătălin - revelaţia asemănării de structură şi de ideal dintre fiinţele aceleiaşi lumi


^ TABLOUL AL TREILEA

1) Demiurgul - absolutul

2) Hyperion - forma individualizată a absolutului

3) dorinţa lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire pentru “o oră de iubire” dorinţa de a primi o altă structură, compatibilă cu ideea de dragoste ca mijloc de cunoaştere

4) refuzul Demiurgiului - imposibilitatea obiectivă de a mai coborî treptele de organizare a materiei universale

5) consecvenţa în atitudinea lui Hyperion - şi geniul are o limită de cunoaştere


^ TBLOUL AL PATRULEA

1) idila pămînteană - împlinirea aspiraţiei spre fericire a perechii pămîntene

2) seriozitatea pasională a lui Cătălin - bărbatul întîmplător devine bărbatul unic prin iubire

3) “trădarea” fetei - revelaţia Luceafărului asupra timpului ca schimbare; el, care e nemuritor, nu e stăpînit de timp, n-are experienţa existenţei determinate temporal, prin trădarea fetei, el descoperă ideea de schimbare şi că mişcarea e ireversibilă

4) a treia invocaţie a Luceafărului - dorinţa superstiţioasă a fiinţei pămîntene de a-şi prelungi fericirea prin protecţia unei “stele cu noroc”

5) răspunsul final al Luceafărului - constatarea rece, obiectivă a diferenţelor fundamentale între două lumi antimonice; una trăind starea pură a contemplaţiei; cealaltă starea instinctualităţii oarbe în cercul strîmt al norocului, al şansei de a se împlini sau al neşansei


O interpretare a poemului Luceafărul socoteşte această creaţie ca un poem al “vocilor” poetului sau un poem al măştilor în sensul că poetul se proiectează în diferite ipostaze lirice. Astfel Eminescu s-a imaginat pe sine în primul rînd în Luceafărul sau Hyperion, geniul care caută suprema clipă de fericire fără să fie înţeles şi rămînînd la locul său separat de societatea din jur. Eminescu s-a imaginat însă şi în chipul lui Cătălin. Pămînteanul obişnuit care trăieşte din prima clipă a dragostei.

Dar Eminescu s-a imaginat chiar în chipul Cătălinei, muritorul de rînd care aspiră spre absolut. El s-a imaginat şi sub chipul Demiurgului, exprimînd astfel aspiraţia spre personalitatea universală, cel care rosteşte teribilul nu se poate conştient fiind de incompatibilitatea celor două lumi.

În concluzie putem spune că sub aspiraţia unei poveşti de dragoste Luceafărul este defapt o sinteză a liricii lui Eminescu, a vocilor poetice din opera sa pentru că găsim aici nu numai ecouri din poezia de dragoste şi natură dar avem ecouri şi din poezia de înalta cugetare filosofică din poezia pe teme cosmogonice (Scrisoarea I, Împărat şi proletar). Presupusele personaje devin simboluri mitice ale contradicţiilor din sufletul poetului care se simte ca orice creator de geniu slab şi puternic, muritor şi nemuritor, om şi zeu.

^ REALIZAREA ARTISTICĂ

Poemul Luceafărul este cea mai valoroasă creaţie Eminesciană, nu numai din punctul de vedere a conţinutului de idei ci şi în perfecţiunea formei. Limbajul poetic, sintaxa poetică şi naturaleţea desăvîrşită fac din poem un exemplu strălucit de realizare artistică a unei creaţii. Dintre principalele trăsături ale stilului poemului:

a) limpezimea clasică - poetul a căutat de fiecare dată cuvîntul care să exprime cel mai bine adevărul într-o formă cît mai simplă. Este bine cunoscut procesul de scuturare a podoabelor stilistice din prima strofă în care o califică pe fata de împărat “o preafrumoasă fată”. Pînă să ajungă la acest superlativ de origine populară, Eminescu a eliminat o serie de epitete şi metafore din botanică, din zoologie sau minerală. Pe parcursul poemului a foosit cît mai puţine epitete pentru a nu încărca textul cu elemente descriptive. În marea lor majoritate adjectivele folosite sînt de origine latine, unele fiind formate cu prefixul ne

b) a doua trăsătură este exprimarea aforistică. Aceasta este o exprimare care conţine multe maxime şi sentinţe, preapte morale formulate într-un mod memorabil. Cele mai multe exprimări gnomice le găsim în tabloul al treilea, în discuţia înaltă dintre Hyperion şi Demiurg.

c) puritatea limbajului - se referă la faptul că Eminescu foloseşte cei mai mulţi termeni din fondul principal de cuvinte, termeni de origine latină pe care îi integrează în expresii şi construcţii populare. Acceptă foarte puţine neologisme. Efectul care se obţine este că exprimarea e pură românească naturală pe înţelesul tuturor

  1. muzicalitatea - realizată pe două căi prin folosirea subtilă a cuvintelor cu sonoritate deosebită şi prin schema prozoică - strofe de cîte patru versuri cu 7-8 silabe şi ritm iambic. Foloseşte alternativ rimele masculine şi cele feminine care sugerează o continuă înălţare şi cădere în concordanţă cu ideea de bază a poemului.


REVEDERE


Dintre poeziile puternic influenţate de folcloor poezia Revedere publicată în revista Convorbiri literare la 1 octombrie 1879 este prima poezie în metru popular trohaic a lui Eminescu. Poezia a fost scrisă cu cîţiva ani înainte de a fi publicată. Modelul rămîne Vasile Alecsandri din poezia Doina, dar Eminescu adînceşte această tematică populară prin forţa poetică, prin viziunea filosofică şi tehnica versificaţiei. Pornind deci de la un model popular Eminescu crează în poezia Revedere o elegie pe tema perisabilităţii omului, a efemerităţii omului (condiţia trecătoare) în comparaţie cu trăinicia, cu eternitatea naturii. Revedere este cu alte cuvinte un cîntec melancolic despre fragilitatea omului în faţa timpului.

Punctul de plecare este doina populară dar Eminescu rescrie totul din perspectiva poetului romantic impresionat de spectacolul naturii veşnice care-l face să se simtă mărunt şi trecător. În acest fel poezia capătă un substrat filosofic, care nu este de origine folcloorică.

La o analiză atentă a poeziei se pot deosebi atît elemente de origine populară cît şi elemente de origine cultă. De origine populară sînt:

a) motivul codrului ca fiinţă mitică în folcloor codrul e frate cu românul, crai înţelept, sau chiar împărat.În această ultimă ipostază de împărat apare şi Eminescu.

b) dialogul cu natura reprezentată de codru

c) în al treilea rînd este familiaritatea silului

d) unele locuţiuni de tipul: "mie-mi curge Dunărea"

e) ritmul trohaic, măsura de 7-8 silabe şi rima împerecheată sînt de asemenea de origine populară.

De origine cultă sînt:

a) accentuarea ideii de perenitate (trăinicie) a codrului, a naturii;

b) accentuarea şi amplificarea opoziţiei dintre om şi natură;

c) rafinamentul expresiei;

d) viziunea romantica asupra conditiei umane;

e) sentimentul elegiac.

Din punct de vedere al compoziţiei poezia este compusă sub formă de dialog între doi "parteneri" de discuţie, care aparţin la două planuri distincte al omului şi al codrului.

Planurile sînt în opoziţie, marcată de cele două întrebări şi de cele două răspunsuri,care-i transformă pe interlocutori în simboluri ale unor relităţi diferite: omul condiţia trecătoare iar codrul eternitatea.

Poezia se deschide cu planul omului mai scurt, mai concis, interogativ personificîndu-l şi luîndu-l ca interlocutor poetul se adresează pe un ton familiar, cald, apropiat codrului.

Folosind diminutivele: codruţule, drăguţule poetul vorbeşte cu codrul asemeni unei persoane apropiate întrebîndu-l ce mai face de cînd nu l-a văzut pentru că a trecut mult timp decînd s-a depărtat de el şi în acest timp “multă lume am umblat”.

În răspunsul codrului, care este afirmativ constatăm o serie de elemente care sugerează permanenţă, continuitate în natură.Din răspunsul codrului personificat aflăm de existenţa lui indiferent de anotimpuri. Rotaţia anotimpurilor se petrece an de an iar codrul rămîne acelaşi. Răspunsul debutează cu o formă populară:

“Eu fac ce fac de mult” după care urmează imaginea codrului iarna cu crengile descuiate de frumze şi chiar cu crengi rupte, care cad şi acoperă apele cu ierni care troienesc cărările gonind cîntările.

Acelaşi codru întinereşte odată cu venirea primăverii şi a verii anotimp în care codrul iar răsuna de cîntecul doinei cîntat de femeile ce duc apă de la izvoarele din codru. Cea de a doua intervenţie a poetului este mai degrabă o constatare decît o întrebare. Poetul constată că în ciuda vremii care vine şi trece codrul mereu întinereşte. Poetul este bucuros de revederea cu codrul, dar bucuria sa este umbrită de melancolia dată de contrastul dintre propria lui înfăţişare şi natura veşnic tînără. În răspunsul codrului acesta enumeră cîteva dintre elementele cu caracter de eternitate sugerînd prin aceasta statornicia naturii.

Indiferent că vremea e rea sau bună natura este aceeaşi. Numai omu-i schimbător, în timp ce natura cu marea, rîurile, pustiurile, luna, şi soarele, izvoarele şi codrul rămîne neschimbată, eternă.


SARA PE DEAL


Poemul se incadrează în prima etapă a poeziei de iubire şi de natură. A fost publicată în 1885 în revista “Convorbiri literare”. O variantă datează din 1871 iar alta din 1872, se pot regăsi fragmente din “Sara pe deal” în romanul “Geniu pustiu” şi nuvela “La curtea cuconului Vasile Creangă”.

“Sara pe deal” nu este nici pastel nici idilă ci este un poem eminescian specific în care temele naturii şi iubirii fuzionează, şi în care se crează imaginea paradisul adolescenţilor în care aspiraţia spre iubire este pură, poetul crezînd în idealurile iubirii.

Compoziţia se realizează prin alternarea a două planuri: spaţiul natural şi cel sufletesc. Spaţiul natural este larg dimensionat, un spaţiu în care pluteşte melancolic cu jale cîntul buciumului ca un ecou a stării sufleteşti a poetului îndrăgostit. Elementele de peisaj constituite de imagini auditive şi vizuale unele intensităţi abia perceptive redau tăcerea necuprinsului de la satul din vale pînă la turmele care urcă dealul şi apoi pînă la bolta senină a cerului, pînă la infinit unde stelele se nasc spre bolta senină, în momentul înserării şi a intrării în noapte.

Încă din primul vers se observă o contopire a spaţiului natural cu cel sufletesc sugerat de sunetul melancolic al buciumului pe fondul unui ritm metric original alcătuit din 12 silabe.

În al doilea vers contopirea spaţiului poetic cu cel sufletesc este amplificată prin adăugarea aliteraţiei precum şi de imaginea creată în care se împletesc elemente terestre cu cele cosmice” turmele-l urc, stelele scapără în cale”.

În versul 3 elementul sonor este prezent prin prelungirea aliteraţiei “se” dar şi prin imaginea murmurului dulce al apei în fîntîne. Remarcăm splendida personifcare “apele plîng clar izvorînd din fîntîne” este imaginea primordială a izvorului. Tăcerea necuprinsului creată prin armonie muzicală e o tăcere care este percepută cu sufletul.

În al patrulea vers apare imaginea copacului sacru al iubirii ”salcîmul“ devenit loc protector al întîlnirii celor doi unde iubita toropită de dragoste aşteaptă acest moment “ochii tăi mari caută-n frunza cea rară”. Începînd cu strofa a doua tabloul de natură devine evocator infăţişînd mişcarea lentă a lunii pe cer “sfîntă şi clară”, nourii într-o scurgere halucinantă proiectează casele parcă în lună, oamenii cu coasa în spinare se întorc de la cîmp, cumpenele fîntînilor scîrţîie în vînt, nici unul din aceste detalii nu individualizează tabloul dar nici nu se poate spune că tabloul este abstract.

Aceste detalii zugrăvesc imagini eterne aşa cum l-a cunoscut poetul în Ipoteştiul cu turme, cu deal şi vale în care murmură fluierele, culorile ce domină peisajul sînt astompate, lipsesc căci lumina este puţină domină jocul de umbră şi lumină. Sunetele sînt estompate dar melodioase. Muzicalitatea se realizează prin prezenţa buciumului, a scîrţîitului domol al cumpenelor, a murmurilor fluierelor, a sunetelor ritmice de toacă culminînd cu glasul clopotului ceea ce crează o vibraţie amplă “Clopot vechi umple de glasul lui sara”.

Spaţiul natural s-a dizolvat total şi este înlocuit de spaţiul sufletesc “Sufletul meu arde-n iubire ca para”; acest vers face trecerea la momentul următor, sentimentul sufletesc este abia schiţat prin nerăbdare dar izbucneşte în finalul poeziei unde poetul crează visul de iubire, imaginea pură a iubirii în care apare perechea sub salcîm unde ore întregi îşi va şopti vorbe de iubire şi îşi va face gestul culminant ce face iubirea pură.

“Ne-om răzima capetele unul de altul”; versifică sărutul, în final intervine uşor retorica întrebare “Astfel de noapte bogată cine pe ea n-ar da viaţa lui toată” poetul exprimă ideea că este gata să-şi dea viaţa pentru acest gest de supremă puritate a iubirii.

Chipul iubitei este imaterial abia definit fiind un simbol al iubirii însuşi. Este o iubită ideală spre a cărei iubire aspiră poetul în versurile “sub un salcîm dragă mă aştepţi tu pe mine”, “Pieptul de dor, fruntea de gînduri ţi-e plină” simbolizează acea pasionată şi gingaşă plenitudine a iubirii.


^ SCRISOAREA III


Eminescu a scris un ciclu de 5 scrisori fiind nişte satire. Tematica acestor scrisori are în centru motivul geniului. Scrisoarea I dezbate problema geniului savant, Scrisoarea II dezbate problema geniului artist, Scrisoarea III dezbate soarta geniului conducător de popoare.

Scrisoarea III abordează tema patriotismului şi a geniului conducător de popoare. Geneza este legată de perioada de ziarist la “Timpul”.

Punctul de plecare l-a constituit entuziasmul colectivităţii române în momentul independenţei de stat din 1877. Eroismul ostaşilor români mişcă în Eminescu adînci simţăminte inspirîndu-i cel mai valoros poem dedicat patriotismului.

Compoziţia se realizează pe principiul antitezei romantice trecut-prezent. Poemul are două părţi:

-în prima parte se celebrează iubirea de patrie şi de neam

- partea a doua este o satiră adusă prezentului decăzut

Ca tehnică Eminescu foloseşte tehnica savantă a proporţiilor. În prima parte poetul nu abordează direct subiectul bătăliei de la Rovine ci îl incadrează cu momente legendare pentru a sugera valoarea. Plasată în perioada de creştere a imperiului otoman, bătălia de la Rovine a constituit un zid care a oprit expansiunea tucească.

Poemul cuprinde două momente epico-lirice: trcut şi prezent incadrate de un prolog şi un epilog.

Prologul prezintă vertiginoasa creştere a imperiului otoman, ce este explicată simbolic printr-un copac uriaş a cărei umbră untunecă întreaga lume. Eminescu prezintă această legendă, înfăţişînd un sultan. Luna se preschimbă în fecioară şi sultanul simte cum din inima lui creşte un copac al cărei umbră cuprinde întreg pămîntul. Cutremurat, sultanul, se trezeşte şi interpretează visul ca trimis de profet.

Este prezentată o sinteză poetică a cîtorva epoci de creştere realizată sugestiv prin repetiţii şi enumerări ce crează impresia puternică de furtună “an cu an”, “neam cu neam”; se face trecerea apoi la realitate şi urmează momentul evocării poporului nostru. Prima secvenţă cuprinde 6 versuri şi redă aşezarea celor două oştiri pe cîmpul de la Rovine, urmărind desfăşurarea orgolioasă a turcilor avînd o armată de 100.000 de oşteni şi pe de altă parte cei 30.000 de români. Eminescu abia sugerează prezenţa românilor. Se sugerează disproporţia dintre armate nu numai numerică ci şi sub aspectul tehnicii de război.

Următorul episod este dramatic şi se defineşte prin cuvintele rostite şi din atitudinea lor. Întîlnirea celor doi conducători este redată pe baza dialogului. Eminescu descrie pe Mircea ca pe un moşneag şi îi descrie îmbrăcămintea. În acest dialog se înfruntă îngîmfarea cotropitorului care n-a cunoscut decît victorii cu demintatea şi înţelepciunea adevăratului conducător care îşi apără “sărăcia şi nevoile şi neamul”. Mircea este simbolul datinei al ospitalităţii şi bunei credinţe, dar dîrz prevenitor şi demn. La şirul victoriilor enumerate de Baiazid, Mircea prezintă istoria de apărare a ţării începînd cu acel oaspe pînă la orgolioşii romani. Toţi conducătorii sînt simbolizaţi prin numele lui Darius numit Ispaste. Toţi au cerut în numele stăpînirii “pămînt şi apă” şi printr-un joc de cuvinte, poetul desemnează ironic înfrîngerea acestor cotropitori, se făcură “toţi o apă şi un pămînt”. Există în aceste versuri o sinteză a istoriei eroice a poporului nostru din cele mai vechi timpuri, o sinteză a luptelor pentru apărarea ţării şi a fiinţei neamului. Este prezent în dialogul lui Mircea şi gînditorul care face distincţie între războaiele de cucerire şi cele de apărare şi se clarifică ideea de solidaritate a neamului în apărarea teritoriului ţării. De cealaltă parte se defineşte orgoliul cumplit al lui Baiazid. Trufia celui care n-a cunoscut niciodată înfrîngerea se exprimă printr-o cascadă de cuvinte mari.

Bătălia de la Rovine este un tablou plin de dinamism în care se reliefează vitejia, iubirea de patrie dar şi virtuţile ostăşeşti. Cei doi conducători trec în planul al doilea, în prim plan fiind oştile. Printr-o aliterare de imagini vizuale şi auditive dinamice într-un ritm fulgerător poetul evidenţiază tactica de de luptă a românilor; ei ies surprinzînd pe duşmani.

Deschiderea bătăliei o realizează călăreţii a căror desfăşurare constituie o surpriză, loviturile lor venind din toate părţile cuprinzînd oastea turcească. Loviturile lor sînt însoţite de zgomotul scărilor de lemn, ritmul este într-o creştere continuă. Procedeele stilistice subliniază ideea de furtună de cataclism. Totul este într-un clocot uriaş ce se reflectă în peisaje şi imagini: grindină, ploaie, cerul se dezlănţuie pe pămînt centrul acestui cataclism este Mircea. Ţinta acestui cataclism este împăratul peste a cărui armată se întinde umbra morţii.

Partea a doua poate fi considerată un veritabil pamflet politic cu ecouri din prioada publicistică de la “Timpul”, avîndu-şi izvorul în sentimentul de profundă deziluzie în faţa falsului patriotism şi a demagogiei patriotale. În această parte lipseşte introducerea şi începe cu o antiteză “veacuri de aur”.

Despărţindu-se de trecut, Eminescu mai lasă să se audă încă odată acorduri de neuitat adresîndu-se eroilor trecutului ajunşi la modă în prezent. Eminescu sesizează cu sarcasm că marile glorii au devenit un prilej nou pe care o altă persoană folosindu-i pe eroii de altă dată să-şi acopere nuditatea. Imaginea prezentului este un tablou fiind rezultatul unei selecţii critice în care Eminescu esenţializează satirizînd în mod conştient imaginea prezentului şi începe cu o serie de întrebări retorice cărora nu li se întrevede nici un răspuns.

Imaginea Bucureştiului este văzut ca un nou Sybaris. Gloriile se nasc pe stradă şi la uşa cafenelelor politicienii sînt adevăraţi panglicari de demagogie. Portretele negative în care Eminescu exagerează conştient sînt prezentate în mod gradat şi exprimă furia crescîndă. Poetul se opreşte asupra portretului liberarului văzut ca o expresie a demagogiei un portret al unicimii care are toate atitudinile de decădere fizice şi morale. Portretul parlamentului este văzut ca o adunătură de nebuni din zidirea sfintei bolii o imagine caricaturală o serie de atribute ale decăderii, este prezentă imaginea tineretului decăzut. Toti aceştia nu vînează decît cîştigul fără muncă, în aceasta lume virtutea este o “nerozie” şi “geniul o nefericire”.

Partea a doua se încheie cu invocarea lui Ţepeş domnitorul justiţial chemat să-i adune pe toţăi şi să-i împartă în smintiţi şi în mişei şi să-i bage în două temniţi şi să dea foc la puşcărie şi la casa de nebuni.


^ SCRISOAREA I


Poezia ne prezintă poziţia vitregă a omului de geniu într-o societate mărginită şi este alcătuită din 5 părţi.

În prima parte apar două motive romantice, dragi poetului. Primul motiv este cel al timpului - timpul individual şi cel universal. Al doilea motiv este motivul lunii: “Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate“.

În a doua parte poetul nuanţează motivul lunii, ca un astru tutelar al faptelor meschine sau nobile ale oamenilor. Mai întîi poetul redă o imagine globară a spaţiului terestru de la pustiuri la codrii, de la mări şi izvoare la ţărmuri, şi apoi imaginea se restrînge: “Şi în cîte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti/ Cîte frunţi pline de gînduri, gînditoare le priveşti“. În continuare poetul poetul înfăţişează o serie de ipostaze ale individului: “Vezi pe-un rege ce-mpînzeşte globu-n planuri pe un veac/ Cînd la ziua cea de mîine abia cuget-un sărac“, “Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!/ Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr/ Altul caută în lume şi în vreme adevăr“. Apare aici un motiv de sursă schoppehauriană, identitatea omului în faţa morţii: “Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii/ Deopotrivă-i stăpîneşte raza ta şi geniul morţii“. În continuare poetul se opreşte la condiţia vitregă a omului de geniu, care apare în antiteză cu celelalte ipostaze: “Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate/ Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate/ Şi de frig la piept şi-ncheie tremurînd halatul vechi/ Îşi înfundă gîtu-n guler şi bumbacul în urechi/ Uscăţi aşa cum este, gîrbovit şi de nimic/ Universul fără margini e în degetul lui mic/ Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă/ Noapte-adînc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă/ Precum Atlas în vechime sprijinea ceriul pe umăr/ Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr“.

Partea a treia cuprinde o cosmogoinie care compoziţional se justifică prin faptul că ea va argumenta cît de vastă este cultura bătrînului dascăl. Pînă a prezenta geneza apar cîteva noţiuni care ar trebui să sugereze încreatul. Geneza propriu zisă începe astfel: “Dar deodată un punct se mişcă … cel întîi şi singur. Iată-l!/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl“. Apar aici motivele macrocosmusului şi microcosmosului. Raportat la macrocosmos oamenii nu sunt decît: “Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul“. În continuare poetul vorbeşte despre un previziblil sfîrşirt al lumii: soarele îl vede “trist şi roş“, planetele “îngheaţă“ şi timpul “devine vecinicie“, pentru ca la sfîrşit să domnească din nou această noapte a “nefiinţei“ şi “ eterna pace“.

Partea a patra este consacrată poziţiei vitrege a cugetătorului de geniu în lumea semenilor săi. Dascălul după ce a cugetat la destinul lumilor cosmice el cugetă acum la destinele indivizilor lumii terestre. Apare aici din nou identitatea oamenilor cu ei înşişi şi cu omenirea întreagă: “Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate“. Voinţele mărunte care îi frămîntă pe oameni n-au nici un sens din cauza ireversibilităţii timpului: “Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gîndesc?/ Ca şi vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc“. Cînd vorbeşte despre soarta geniului într-o societate bîntuită de interese meschine apar numeroase accente satirice, uneori deosebit de incisive. Imposibilitatea cunoaşterii propriei vieţi, lasă considerarea operei omului de geniu la discreţia răuvoitorilor, a invidişilor: “Şi cînd propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,/ O să-şi bată alţii capul s-o pătrundă cum a fost?“. Pesimismul schoppenhaurian l-a influenţat pe Eminescu şi în versurile: “Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarmi … orice-ai spune,/ Peste toate o lopată de ţărînă se depune“. Apare din nou ideea că oamenii sunt egali în faţa morţii: “Mîna care-au dorit sceptrul universului şi gînduri/ Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri“. Pe un ton ironic poetul îşi imaginează cum se vor desfăşura funerariile acestui om de geniu. Ele vor avea o falsă solemnitate deoarece oamenii sînt răi, indiferenţi, ipocriţi: “Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine … lustruindu-se pe el“. Posteritatea va ignora valoarea operei şi se va rezuma doar la “bibliografia subţire“ căreia îi vor găsi “pete multe, răutăţi“.

În partea a cincea se revine la motivele iniţiale: contemplarea propriei vieţi şi a luminii lunii ce dezvăluie alături de frumuseţile eterne ale naturii crudul şi tristul adevăr că oamenii sunt identici în perspectiva morţii: “Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii/ Deopotrivă-i stăpîneşte raza ta şi geniul morţii“.


George Enescu (1881-1955)


Compozitor român, violonist, pianist, dirijor şi pedagog, unul dintre cei mai proeminenţi muzicieni de la sfârşitul sec. al XII-lea şi din prima jumătate a sec. al XX-lea, Enescu a ridicat muzica profesională românească la nivelul valorilor muzicii universale. Născut la Liveni, lângă Dorohoi, el a cunoscut din copilărie folclorul prin intermediul tarafurilor populare. Primele îndrumări muzicale le-a primit de la părinţii săi şi de la un vestit lăutar, Nicolae Chioru. Între anii 1888 şi 1893 a studiat la Conservatorul din Viena, cu Joseph Hellmesberger (vioară) şi Robert Fuchs (compoziţie), iar între 1893 şi 1899 la Paris, cu Andre Gédalge (contrapunct), Jules Massenet şi Gabriel Fauré (compoziţie), precum şi cu M.P.J. Marsick (vioară). Creaţia sa componistică abordează aproape toate formele şi genurile muzicale. Reflectând dragostea pentru poporul din mijlocul căruia s-a ridicat şi cu a cărui sensibilitate s-a identificat, Enescu a creat o muzică cu un vădit caracter popular, naţional şi realist. Opera lui Enescu reprezintă o pildă de însuşire şi dezvoltare creatoare a cuceririlor artei muzicale europene, de îmbinare a acestora cu tradiţiile muzicii folclorice româneşti. Chiar şi în lucrările în care se manifestă influenţe germane sau franceze, ori în acelea al căror conţinut nu presupune neapărat forma naţională, ca, de pildă, Suita I “în stil clasic” pentru pian şi operă “Oedip”, se vădeşte legătura cu folclorul nostru, prin utilizarea, uneori discretă, alteori destul de evidentă, a formelor modale, ritmice, intonaţiile, ale acestuia. Enescu a pus bazele temeliile simfonismului nostru, deschizându-i mari perspective. Printre lucrările lui mai de seamă se numără: “Poema română”(1897), care întruchipează o serie de tablouri sugestive ale vieţii rustice; două “Rapsodii române”(1901; 1902), caracterizate printr-o linie melodică bogată, de autentică obârşie folclorică şi înveşmântare orchestrală colorată; trei suite pentru orchestră (printre care Suita a III-a “Sătească”, 1938), în care folclorul cunoaşte o transfigurare subtilă; trei simfonii (1905; 1913; 1919, aceasta din urmă refăcută în 1921), care, prin maturitatea concepţiei, excepţionala măiestrie armonică, polifonică şi orchestrală, prin dimensiunile lor, reprezintă monumentale fresce sonore; o Simfonie de cameră pentru 12 instrumente solistice (1945), în care folclorul atinge un grad înalt de rafinament; o Simfonie concertantă pentru violoncel şi orchestră (1901). Enescu a scris şi lucrări pentru formaţii de cameră (două cvartete de coarde, 1912, 1952; două cvartete cu pian 1909-1911, 1944; un octet pentru instrumente cu coarde, 1900; un dixtuor pentru instrumente de suflat, 1906 ş.a.) caracterizate printr-o melodică expresivă, prin construcţii unitare, închegate şi prin transparenţa sonorităţii de ansamblu; lucrări pentru pian, pentru violoncel şi pian, precum şi pentru vioară şi pian (printre care Sonata a III-a “în caracter popular românesc”, 1926; suita “Impresii din copilărie”, 1940), care se remarcă prin echilibru dintre libertatea inspiraţiei şi disciplinei formei; lieduri (printre care ciclul de lieduri pe versuri de Clément Marot); prelucrări şi transcripţii. Pornind de la subiectul binecunoscut al tragediei clasice greceşti, Enescu a scris, după libretul lui Ed. Fleg, opera “Oedip”. Creaţie capitală a lui Enescu, ea este străbătută de un conţinut emoţional generos şi intens şi se distinge printr-un limbaj poetic evocator şi dramatic. Ea cuprinde şi transpuneri ale unor elemente folclorice, pe planul unei înalte generalizări, cu mijloace de expresie caracteristice artei contemporane occidentale. Sub înrâurirea de mai târziu a unor curente ale muzicii franceze şi germane şi ca urmare a preocupărilor pentru găsirea unor noi modalităţi de expresie, unele lucrări ale lui Enescu, de pildă Simfonia de cameră, vădesc pe alocuri o mai accentuată interiorizare şi redare mai abstractă a conţinutului emoţional. Ca violonist, arta sa interpretativă s-a caracterizat prin naturaleţe, sensibilitate, bogăţia coloritului, varietatea nuanţelor şi îmbinarea atenţiei acordate substanţei muzicale cu virtuozitatea. Repertoriul său a cuprins întreaga literatură a instrumentului. În formaţiile de cameră, Enescu a colaborat cu P. Casals, J. Thibaud, A. Cortot, A. Casella, D. Oistrah şi alţi artişti de seamă. Ca pianist, arta sa se distingea printr-o bogată şi rafinată paletă şi prin sonoritatea orchestrală a execuţiei. Enescu a fost unul dintre cei mai de seamă dirijori contemporani. Măiestria sa dirijorală se caracteriza prin profunzimea redării sensului operei artistice şi prin sobrietatea, supleţea şi expresivitatea gestului. A fost un remarcabil tălmăcitor al creaţiei lui Bach, Mozart, Beethoven, R. Strauss, Brahms, Ceaikovski, Wagner. Enescu a propagat peste hotare, alături de lucrările sale care căpătaseră un incontestabil prestigiu internaţional, creaţiile unor compatrioţi ai săi, atrăgând astfel atenţia asupra tinerei şcoli muzicale româneşti. Ca pedagog, Enescu a îndrumat şi a format o serie de renumiţi instrumentişti (Dinu Lipatti, Yehudi Menuhin, Ida Haendel ş.a.). Multilaterala personalitate a lui Enescu se întregeşte cu activitatea sa pe plan obştesc. În 1913 a înfiinţat, din beneficiul concertelor sale, premiul de compoziţie care-i poartă numele şi care a consacrat pe mulţi exponenţi de frunte ai muzicii româneşti. În 1920 a fost unul dintre întemeietorii Societăţii compozitorilor români şi primul ei preşedinte. Reprezentant al intelectualităţii înaintate, Enescu a luat atitudine, în timpul celui de-al doilea război mondial, împotriva hitlerismului. Prin creaţia şi activitatea sa Enescu se situează în rândul celor mai reprezentative figuri ale culturii româneşti progresiste. Pentru cinstirea memoriei lui Enescu, guvernul român a înfiinţat bursa “George Enescu” şi a instituit Concursul şi Festivalul Internaţional “George Enescu”, care a avut loc din trei în trei ani, începând din 1958, la Bucureşti. Casa în care a locuit Enescu a devenit casă memorială; în capitală a luat fiinţă Muzeul “George Enescu”, iar satul natal al artistului şi Filarmonica de stat din Bucureşti îi poartă numele. George Enescu a fost membru al Academiei Române precum şi membru corespondent al Academiei Franceze.


Glossa


Este o meditatie asupra vietii , asupra poeziei si asupra menirii poetului .

Compozitional este o glosa , adica o poezie cu forma fixa , in care fiecare vers din prima strofa este interpretat in cate o strofa separata care se incheie cu versul comentat , iar in ultima strofa este reluarea primei strofe cu versurile asezate in ordine inversa . Este un lirism pur , poezie lipsita de elemente narative . Este un model liric de contemplatie estetica „fara personaje , fara podoabe stilistice” .

Titlul nu vizeaza doar explicarea formei poeziei , ci si sensul de limba , de explicatie , de concluzie la intrebarea „unde vei gasi cuvantul ce exprima adevarul ?” .

Poezia demonstreaza , la modul liric cel mai inalt , desavarsit , urmarile deceptiilor si disperarilor care l-au incercat pe poet , acceptant concluzia schopenhaueriana a necesitatii indiferentei si renuntarii (dupa Schopenhauer „raul din lume este ireductibil”) , punand in lumina o viziune pesimista asupra lumii . Eminescu da tonul unei amare resemnari , dupa ce-si scruteaza raporturile dintre sine si lumea in care traieste .

Intreaga poezie este construita pe motivul asemanarii vietii cu teatrul si discuta in general conceptul de ataraxie (concept din filosofia antica greaca , preluat de Eminescu de la Schopenhauer , care inseamna negarea vointei de a trai , izolarea spiritului – „Ci eu in lumea mea simt nemuritor si rece” , concentrarea in sine , eliberarea de mrejele magiei) .

Tema ar putea fi un cod etic al omului superior care trebuie sa renunte , pe baza autocunoasterii si a obisnuintei experientei filosofice , la zbuciumul absurd al vietii oamenilor . „Glossa” face elogiul intelepciunii si impune : cunoasterea de sine (conform ideii socratice „Cunoaste-te pe tine insuti”) , izolarea inteleptului , pentru a intelege „ce e rau si ce e bine” (idee budista , care implica motivul „lumii ca teatru”) sau , cu alte cuvinte , detasarea de tumultul lumii , constiinta zadarniciei existentei omenesti (provenind din filosofia Eclesiastului : „Ce-a fost o sa mai fie , ce-o sa fie fie a mai fost . Nimic nou sub soare”) , efemeritatea izbavirii celor nechemati (puterea lor nu poate dainui pentru ca tot „ce e val ca valul trece”) , rezistenta in fata tentatiilor deoarece lumea e plina de capcane si de ispite , de care inteleptul care se remarca prin atitudine contemplativa , daca vrea sa atinga perfectiunea , trebuie sa se fereasca .

Aparuta in editia Maiorescu din 1883 , „Glosa” transmite – prin versuri cu relief aforistic si rezonanta de litanie (de rostire grava , oraculara) – sarcasmul necrutator si atesta virtuozitatea prozodica a marelui poet .

Ceea ce impresioneaza este felul natural de a exprima enunturi cu caracter general , de observatie filosofica , morala sau cu caracter poetic , un ghid de conduita , transpus intr-un poem de optzeci de versuri dispuse in zece octave , cu masura de opt silabe , cu rima incrucisata , feminina cu ritm combinat , in care predomina picioarele metrice trohaice si peonice III („Vreme /trece/vreme/vine” sau „Viitorul /si trecutul”) .

Prin „Glossa” Eminescu a dat masura geniului sau . Poemul contine o magie a cuvantului si o magie a numarului opt : opt strofe ale argumentarii precedate de o strofa tema (octava) , reluata in final cu versurile in ordine inversa . Masura rafinat-populara numara opt silabe si fiecare strofa este o octava. Numarul opt semnifica „balanta universala a lucrurilor , armonia in analogia contrariilor” , este „numarul justitiei” , „al plenitudinii” , in timp ce numarul zece (prezent prin numarul total al octavelor) al strofelor este fachiric , caci „se compune din Unitatea care inseamna Fiinta” si din zero care exprima Nefiinta :”el cuprinde pe Dumnezeu si creatiunea , spiritul (etern , n.n.) si materia (efemera , n.n.)” (Ion Barbu) .

„Glossa” este expresia gnomica a unei „amaraciuni” superioare , a spiritului suficient siesi , dar mai ales este masura clasicismului poetului care atinge cel mai inalt rafinament poetic . Cugetarea filosofica se vadeste in tonul sententios al versurilor continand adevaruri verficate , deci incontestabile , in consecventa gandului si a conceptului , in echilibrul dobandit prin respectul fata de asemenea adevaruri (pe care versificatia il potenteaza) . Prima octava este strofa-tema . In ea sentimnetele , aforismele sunt grupate in versuri doua cate doua , in patru distihuri , dar conntinand substanta filosofica si la dimensiunile cate unui vers luat separat : „Vreme trece , vreme vine” sau „Ce e val ca valul trece” .

Tendinta de obiectivitate (sau de detasare de propria suferinta) a poetului , prin folosirea pronumelui „Tu” impersonal , nedefinit („Tu te intreaba si socoate” , „Tu ramai la toate rece”) implica o generalizare a concluziilor etice si cognitive si mentine treaza luciditatea omului in fata strambului mecanism al lumii . Ideea ca nici o iluzie n-are sens („Amagit atat de-adese/Nu spera si nu ai teama”) , deoarece eterrnitatea individului nu exista , este enuntata lapidar : „Ce e val ca valul trece” . Comparatia plasticizeaza universalitatea trecerii , a curgerii , a efemerului si derizoriului , in raport cu eternitatea .

Cercetarea manuscriselor eminesciene releva faptul ca poetul a pornit de la ideea vanitatii lumii , epigraful primei variante fiind „Sa dispretuiesti lumea , sa te dispretuiesti pe tine insuti , sa dispretuiesti faptul ca esti dispretuit” . Dupa aceasta maxima stoica , urmeaza versuri cu tonalitate pesimista , dintre care poetul a pastrat doar „Vreme trece , vreme vine” .

Toate verbele din strofa I marcheaza un prezent etern , abstract si indiferent , „rece” , spre a sustine stilul aforistic „trece” , „vine” , „te intreaba” , „socoate” , „nu spera” , „nu ai teama” etc.

Versul „Vreme trece , vreme vine” incadreaza poezia – o deschide si o inchide – realizand o perfecta simetrie , un cerc din care geniul priveste impasibil noianul de vreme , conditia sa fiind eternitatea .

Din cele opt octave , in care se comenteaza cate un vers din strofa-tema , aflam ca singurul lucru folositor in viata este cunoasterea de sine (care in poem e sugerata prin versul „Regasindu-te pe tine”) , ca restul este anost din punctul de vedere al cunoasterii pentru ca „Multe trec pe dinainte / In auz ne suna multe / Cine tine toate minte / Si ar sta sa le asculte ?” . Interogatia retorica , urmata de puncte de suspensie , incita la meditatie , la reflexii filosofice pe tema moralei care vizeaza raporturile individului cu societatea .

Atunci cand e vorba de adevaruri comnunicate aforistic („Vreme trece , vreme vine” , „Toate-s vechi si noua toate”) , „Glossa” este scrisa la persoana a III – a , iar cand e vorba de regulile si sfaturile privitoare la etica de contemplativa integrare a lumii si vietii , derivata din aceste adevaruri , apare persoana a II – a . Ambele forme de pronume au valoare neutra , intrucat ideile poemului (lumea ca teatru , lumea ca structura statica , ataraxia stoica , prezentul etern , viziunea satirica) exprima adevaruri general-valabile pentru intregul univers al vietii .

Se desprind din „Glossa” importante idei filosofice precum curgerea inexorabila si ireversibila a timpului : „Vreme trece , vreme vine” – sugestia de miscare este realizata prin repetarea substantivului „vreme” cat si prin antonimia „trece/vine” – au ideea ca viata trebuie dominata prin ratiune („Recea cumpana-a gandirii”) ori , daca viata e teatru , ea trebuie privita ca atare , reprezentand pentru omul patruns de adevarurile universal-valabile un prilej de autocunoastere si de disociere a binelui de rau : „Tu in colt petreci in tine / Si-ntelegi din alor arta / Ce e rau si ce e bine” .

Motivul „lumea ca teatru ( larg raspandit in filosofia antica hindusa , dar abordat si de filosofi germani) apare in strofa a IV – a („Privitor ca la teatru / Tu in lume sa te-nchipui / Joace unul si pe patru / Totusi tu ghici-vei chipu-i (…) Si-ntelegi din a lor arta / Ce e rau si ce e bine”) si va reveni su diferite forme si in strofa a VI – a („Alte masti , aceeasi piesa / Alte guri aceeasi gama”) si a VIII –a („Ca sa schimbe-actorii-n scena / Te momeste in varteje”) , de fiecare data ca argument hotarator pentru norma etica a neamestecului in „vartejul” tentatiilor vietii : „Tu pe-alaturi te strecoara / Nu baga nici chiar de seama / Din cararea ta afara” . Codul moral , in formulari populare , sporeste uimitor ; poetul este acum retoric si avantat romantic : „De te-ating te feri in laturi / De hulesc sa taci din gura” indemnand la detasare si contemplare indiferenta , „rece” : „Zica toti ce vor sa zica / Treaca-n lume cine-o trece / Ca sa nu-ndragesti nimic / Tu ramai la toate rece” .

Se recunoaste aiciconceptia indiana a reincarnarii , preluata de Eminescu din filosofia lui Schopenhauer : lumea este o scena pe care apar actorii (oamenii) care isi spun rolul (traiesc) si apoi dispar in spatele cortinei (mor) , pentru a reaparea intr-un alt rol (intr-o alta existenta) .

Spectacolul uman (prezentat si in „Scrisoarea I” si in discursul Demiurgului din „Luceafarul”) este ridicol : fiecare om fiind reprezentarea vremelnica si neinsemnata a Vointei universale , curgerea continua din viata in moarte si din moarte in viata , banalitatea oamenilor – mereu egala cu ea insasi – motiveaza dispretul pentru destinul uman .

Pentru a ilustra motivul „lumea ca teatru” multe cuvinte polarizeaza intr-un camp semantic semnificativ : „masca , masti , piesa , chip , vesel , trist , a ghici , chipul , a suna , privitor , teatru , lumea” . Expresiile si locutiunile , ca si constructii perifrastice populare au fost prelucrate si puse sa serveasca meditatia , cugetarea filosofica din poem : „a ramane rece , a se aseza deoparte , a se regasi pe sine , a petrece in sine” – toate cu sensul de a se interioriza , a contempla superior – „a nu baga de seama , a feri in laturi , a fi cu stea in frunte”.

Unele cuvinte populare – armonizate perfect contextului filosofic – ar putea sugera sursa ideilor filosofice din poem : „a socoate , a cata , a se pleca” ca si alte cuvinte cu nuanta arhaica – „noua” (pentru pluralul „noi”) sau forma popular arhaica „se feri” ( pentru conjunctiv prezent persoana a II – a singular) – toate potenteaza idei de origine populara , innobilate cu gandire stiintifica .

Ca sa ramana ipostaza a statornicului in curgator , geniul trebuie sa ramana surd la amagitoarea chemare in „vartej” si sa se implice in obiectivarea prin cunoastere de sine

Problema timpului are model schopenhauerian : trectul greu de reconstituit si viitorul greu de prevazut se identifica cu prezentul etern (ca in poezia „Cu maine zilele-ti adaugi” : „Cu maine zilele –ti adaugi / Cu ieri viata ta o scazi / Si ai cu toate astea-n fata / De-a pururi ziua cea de azi”) . Ideea prezentului etern se realizeaza prin imaginile : „Cumpana gandirii” – care-si inclina axul spre clipa suspendata intre trecut si viitor („Nici incline a ei limba / Recea cumpana-a gandirii / Inspre clipa ce se schimba / Pentru Masca fericirii / Ce din moartea ei se naste /Si o chlipa tine poate ; / Pentru cine o cunoaste / Toate-s vechi si noua toate” – si prin imagine foii de hartie :”Viitorul si trecutul /Sunt a filei doua fete / Vede-n capat inceputul / Cine stie sa le-nvete / Tot ce-a fost ori o sa fie / In prezent le-avem pe toate „ . Se pare ca numai „prezentul este forma adevarata a vietii” , „in ziua de azi vedem lumea cum a fost si cum va fi” .

Ironia caustica din „Ai nostrii tineri” sau limbajul de pamflet din partea a doua a „Scrisorii III” revine in „Glossa” , dar cu alte nuante : „Nu spera cand vezi miseii / La izbanda facand punte /Te-or intrece nataraii / De ai fi cu stea in frunte” . Satira se contureaza din exprimarea ironiac „De ai fi cu stea in frunte” dar si din invectivele , etichetarile peiorative : „miseii si nataraii” , care si-au pierdut nota subiectiva intrucat contextul in care apar este unul al unei atitudini echilibrate , pe care ti-o da linistea contemplativa a marilor adevaruri imuabile (permanente , neschimbate) .

Imaginea lumii conceputa ca o imensa scena de tetru , unde fiecare om isi joaca rolul lui de comedie , drama sau tragedie (dupa cum i-a fost predestinat) , ca si sugerarea ritmicitatii desartelor iluzii de care oamenii se lasa tarati in marginirea lor constituie un exemplu extraordinar de simplitate si adancime in expresie . Epitetele sun putine la numar („zgomote desarte , recea cumpana-a gandirii , lumea-i vesela si trista , masca fericirii , lucii mreje”) .

Prin reluarea in final dar in ordine inversa a versurilor din prima strofa , poetul potenteaza resentimente si dezgust , izvorate din banalitatea existentiala si inchide , ca intr-o rama , o clipa efemera ce se poate defini prin nefericirea data oamenilor ca trama a fiintei si vietii .

Ideile „Glossei” sunt comunicate retoric intr-o forma impecabila , continutul este gnomic , marcat prin formule si expresii senentioase de larga circulatie , care esentializeaza o experienta de viata si o filosofie ce pare ineluctabila .

Conceptele filosofiei clasice devin motive poetice . Astfel „panta rhei” sugerat prin „ce e val ca valul trece” este dezvoltat in sens moralizator , pe baza unei analogii intre miscarea naturii , ritmurile universale si miscarea umana cu ritmurile sociale . Acestea alcatuiesc un vartej , o continua momeala („Cu un cantec de sirena / Lumea-ntinde lucii mreje / Ca sa schimbe-actorii-n scena / Te momeste in varteje” . Scopul „momelilor” este de a impiedica eliberarea spiritului . „Fortuna labilis” este sugerat de „ Nici incline a ei limba …Si o clipa tine poate” care se interfereaza cu motivul „lumea ca joc , ca teatru” sau cu nimesis-ul de factura baroca : „Lumea-ntinde lucii mreje” . Conceptul de autonomie a esteticului e prezent in „Tu ramai la toate rece” (ca in finalul „Luceafarului”) . Prin „Daca stii a lor masura” , cititorul este indemnat sa opteze pentru armonie si echilibru , specifice pentru omul superior. Spiritul opteaza pentru absolut si respinge relativul lumii materiale , sociale .

Dupa unii exegeti , „Glossa” poate fi considerata o replica antinomica la „Oda (in metru antic)”. Sfasierii launtrice , arderii totale din „Oda (in metru antic)” i se propune in „Glossa” o filosofie a dainuirii , a permanentei ; zbuciumului de acolo ii corespunde aici o liniste apolinica , demiurga ; spectacolului interior – aproape expresionist – de acolo ii replica in „Glossa” o lume exterioara a mastilor si a teatrului vietii . Tragicului din „Oda (in metru antic)” i se opune ironicul de aici .

Problema incompatibilitatii din „Luceafarul” se decanteaza in „Glossa” si devine un conflict exprimat direct . Raportul dintre spirit si natura este prezentat in modul filosofiei indiene . Spiritul devine constient de rolul sau de centru al universului si , desprins de lume , instrainat , devine autonom , unic , divin . Acest spirit – cu o reflexiune de un ordin mai elevat , care imparte in doua insasi lumea interioara si distinge eul de imperiul sau , pe creator de lumea sa – este insasi constiinta geniului care se bucura de o libertate desavarsita in timp si spatiu . Geniul are perceptia universalitatii si realizeaza totalitatea prin obiectivare . Aceasta e marca genialitatii eminesciene

HARAP-ALB

De Ion Creangǎ

1.Elemente de facturǎ popularǎ:

-tema: triumful binelui asupra rǎului;

-motivele: cǎlǎtoria, peţitul, muncile, proba focului, încercarea puterii, izbânda mezinului, cǎsǎtoria;

-personajele: Craiul, Verde-Împǎrat, Împǎratul Roş, fata acestuia, Spânul, Harap-Alb;

-ajutoarele: Gerilǎ, Setilǎ, Flǎmânzilǎ, Ochilǎ, Pǎsǎri-Lǎţi-Lungilǎ, Sfânta-Duminicǎ, calul, regina furnicilor şi cea a albinelor, turturica;

-elem.miraculoase: apa vie, apa moartǎ, cele trei smicele;

- fuziunea dintre real şi fabulos: se trece de la real la fantezie fǎrǎ sǎ se facǎ distincţia între cele douǎ planuri;

-limbajul: caracterizat printr-o aparentǎ simplitate şi prin oralitate.


^ 2.Elemente de originalitate:

Diferenţele dintre un basm popular şi unul scris de Ion Creangǎ pot fi foarte bine relevate fǎcând o analizǎ la nivelul artei narative, al fantasticului, al comicului şi al erudiţiei paremiologice, precum şi la nivelul limbajului.

Referindu-se la specificul artei literare, remarcǎm cǎ scriitorul individualizeazǎ cu ajutorul detaliilor şi dramatizeazǎ acţiunea prin dialog. Dialogul are menirea de a dezvolta acţiunea şi de a caracteriza personajele.

^ La nivel fantastic, în basmul popular personajele supranaturale sunt umanizate, pe când eroii din Povestea lui Harap-Alb amintesc de personajele din Amintiri din copilǎrie, prin comportamentul, gesturile, psihologia, mentalitatea şi limbajul lor. Astfel, împǎratul Roş se uitǎ „de-a mirarea la peţitori”, „cautǎ prin aşternut” sǎ vadǎ ce l-a pişcat de i-a stricat somnul. Harap-Alb plânge când îl dojeneşte pǎrintele sǎu, se mânie şi loveşte cu frâul în cap calul grebǎnos care se îndreaptǎ sper tava cu jǎratic , este slab de înger etc. Omeneşte se comportǎ şi tovarǎşii sǎi nǎzdrǎvani: când fata împǎratului Roş se preface în pasǎre, Ochilǎ îi spune lui Pǎsǎrilǎ: „Mǎi, fetişoara împǎratului ne-a tras butucul!” şi când aceasta se acunde în spatele Lunii, Pǎsǎrilǎ o „gǎbuieşte” aşa cum Nicǎ „gǎbuise” pupǎza în scorburǎ.

Un element absolut nou în povestea lui Creangǎ este localizarea fantasticului din punct de vedere istoric şi geografic. Personajele sunt nişte ţǎrani care vorbesc în grai moldovenesc.

Altǎ dominantǎ a srisului sǎu o reprezintǎ plǎcerea de a spune, verva şi optimismul. Pentru a obţine o veselie contagioasǎ autorul apeleazǎ la exprimarea poznaşǎ, mucalitǎ („Sǎ trǎiascǎ trei zile cu cea de-alaltǎieri”), ironia relizatǎ prin folosirea diminutivelor („buzişoare”, „bǎuturicǎ”), zefelmisirea („Tare-mi eşti drag !…Te-aş bǎga în sân dar nu-ncapi de urechi”), caracterizǎrile pitoreşti (înfǎţişarea lui Gerilǎ sau Ochilǎ), prezentarea unor oameni şi scene care stârnesc hazul (dialogul

împǎratului Roş cu peţitorii înfometaţi, cearta dintre Gerilǎ şi ceilalţi); utilizarea unor porecle şi apelative caricaturale („ţapul cel roş”, „Buzilǎ”, „mangosiţi”, „farfariţi”), a unor vorbe de duh („Dǎ-i cu cinstea sǎ pearǎ ruşinea”).

Nota de originalitate a basmului este oferitǎ şi de erudiţia paremiologicǎ. Rolul proverbelor, zicǎtorilor este sǎ sporeascǎ rapiditatea povestirii şi sǎ producǎ efecte hilare.

Creangǎ este inconfundabil prin limbaj. Majoritatea cuvintelor sunt de origine popularǎ; unele au formǎ foneticǎ moldovenescǎ; existǎ numeroase regionalisme, în timp ce neologismele apar foarte rar. Şi fiindcǎ scriitorul este regizorul care rǎmâne în reprezentaţie ca erou principal, limbajul capǎtǎ o tentǎ afectivǎ prin interjecţii, exclamaţii sau prin dativul etic: „mi ţi-l înşfacǎ cu dinţii de cap”. La rândul lor, expresiile locuţuionale, proverbelor, zicǎtorilor, conferǎ frazei româneşti o structurǎ unicǎ, aproape imposibil de redat în alte limbi: „vǎ veţi gǎsi mantaua cu mine, apoi nu-i trebuie nici ţigan de laie împotriva mea”.

Aşadar, pe canavaua unor teme şi motive universale, Creangǎ reuşeşte cu mult succes sǎ fǎureascǎ imaginea unei lumi tipic ţǎrǎneşti, cu comportamentul, obiceiurile, tradiţiile şi limbajul ei specific.


ILUMINISMUL


Iluminismul (it. Illuminismo –“Epoca luminilor”) este o mişcare ştiinţifică, estetică, social-politică şi filozofică a burgheziei în ascensiune, care s-a manifestat in toata Europa secolului al XVIII-lea.

Evenimentul care constituie punctul de origine al noii mişcări este Revoluţia Burgheză din Anglia (1688), când parlamentul votează “Declaraţia Drepturilor Omului”. Era pentru prima dată în istorie când monarhia a fost negată.

Trasaturi :

  1. dreptul natural ( oamenii sunt egali in natura )

  2. iluminarea maselor = ridicarea maselor prin cultura

  3. rationalismul

  4. iluminarea razboaielor

  5. crearea unor institutii si opera monumentale de ridicare a poporului

  6. atitudinea andidespotica si antidogmatica

Reprezentanti :Iluminismul in Franta :Montesquieu (1689 – 1755) baron, dar dispretuieste aroganta aristocratica

      • Intreprinde o satira a moravurilor timpului in “Scrisorile persane” (1721) – autorul imagineaza doi persani veniti la Paris si care, prin corespondenta cu compatriotii lor, ii formeaza asupra realitatilor, oamenilor, moravurilor si institutiilor europene

      • Despre spiritual legilor- oroarea fata de despotism, toleranta religioasa, condamna tratamentul inuman aplicat negrilor, studiaza dreptul roman si cel francez

  • Voltaire (1694 – 1778)

    • in “Scrisorile filozofice”,”Tratatul despre toleranta” si “Dictionarul filozofic” critica vechiile institutii politice, sociale si religioase

    • poet : “Henriada”

    • epopeea eroi-comica “Fecioara din Orleans”

    • roman de aventura “Printesa Babilonului”

    • povestirea morala “Jeannot si Colin”

    • fabula “Historia bunului brahman”

    • alegoria “Aventura Mamoriei’

    • povestirea orientala “Zadig”

    • romanul filosofic si fantastic “Micromegas”

    • 13 tragedii

  • Diderot (1713 – 1784) Coautor al “Enciclopediei”Ramane in istoria culturii ca primul mare critic de arta al veacului prin “Eseu asupra picturii” si cronicile cuprinse in volumul “Saloane”Roman picaresc “Jacques Fatalistul si stapanul sau”Alte romane: “Calugarita”, “Nepotul lui Rameau”




  • Jean-Jacques Rousseau (1712 – 1778)Scriitorul cel mai democratOpera sa a avut o importanta mare in pregatirea revolutiei din 1789

    • Discurs asupra originei si bazelor inegalitatii dintre oameni” 1755Teatrul: trebuia sa infatiseze conditii sociale concrete, sa cuprinda viata adevarata, cotidiana, banalaMarivaux (1688 – 1763)Comedie: “Jocul dragostei si al intamplarii”Beaumarchais (1732 – 1799)“Barbierul din Sevilla”

        • Nunta lui Figaro”Poezia:Andre Chenier (1762 – 1794)Poet politic si de inspiratie antica

                • Romanul sentimental: Abatele Prevost (1697 – 1763)  “Manon Lescaut”Romanul de inspiratie realista:Lesage (1688 – 1747)“Diavolul schiop”Iluminismul in Anglia:Daniel Defoe (1660 – 1731)“Robinson Crusoe”“Moll Flanders”“Capitanul Singleton”scrie literatura de calatorieJonathan Swift (1667 – 1745)Scrie pamflete : “Propunere modesta”Opera cea mai importanta : “Calatoriile lui Gulliver”Henry Fielding (1707 – 1754)Fondatorul romanului realist modern“Tom Jones”Romanul sentimentalist :Samuel Richardson“Pamela”

              • Clarissa Harlowe”Oliver Goldsmith“Vicarul din Wakefield”

                • Lawrence Sterne“Calatoria sentimentala”

  • anul gotic :

    • Horace Walpole“Castelul din Ortranto”Ann Radcliffe“Romanul padurii”romanul politist

        • Iluminismul in Germania:Johann Wolfgang Goethe (1749 – 1832)Roman : “Suferintele tanarului Werther”Teatru : “Faust”

              • Friedrich Von Schiller (1759 – 1805)“Hotii”“Intriga si iubire”

                  • Gotthold Ephraim Lessing“Nathan Inteleptul”

                  • Iluminismul in Italia:Carlo Goldoni (1707 – 1793)

                • Comedia satirica : “Badaranii”, “Hangita”

                  • Iluminismul in Rusia:Radiscev (1749 – 1802)

                • Calatorie de la Petersburg la Moscova”



Iluminismul romanesc


  • se manifesta spre sf. Secolului al XVIII-lea pe doua directii :

    1. prin filiera italo-austriaca in Transilvania, unde carturarii care urmeaza studii teologice si filozofice la Roma si la Viena vin in contact cu varianta preocupata de rolul educatiei, de raspandirea cartiilor, de intemeierea scolilor publice

    2. prin filiera greaca sau rusa in Tara Romaneasca si in Moldova, unde se apropie de iluminismul francez de factura preponderent filozofica

Iluminismul transilvanean, cunoscut sub numele generic de Scoala Ardeleana = miscare ideologica si culturala, antifeudala, a romanilor din Transilvania pentru dobandirea egalitatii in drepturi cu natiunile Imperiului Habsburgic.

  • Opere istorice :

    • Samuil Micu (1745 – 1806)

      • Istoria si lucrurile si intamplarile romanilor”

        • Gheorghe Sincai (1745 – 1816)

    • Hronica romanilor si a mai multor neamuri”

      • Petru Maior (1761 – 1821)

        • Istoria inceputului romanilor in Dachia”




          • Idei :

            1. originea, unitatea, continuitatea poporului roman

            2. puritatea etnica

            3. desfiintarea iobagiei




              • Opere lingvistice :

                • Gramatica lui Samuil Micu si Gheorghe Sincai – Elementa linguae daco-romanae sivae valachicae

                • Samuil Micu – Cartea de rogacioni (1779)- primul text tiparit in limba romana cu litere latine




          • Idei :

            1. latinitatea limbii romane

            2. scrierea cu alfabet latin

            3. normarea limbii

            4. progresul limbii in concordanta cu dezvoltarea stiintelor

            5. scrierea etimologica

            6. purificarea limbii romane de elementele slave

            7. alcatuirea de dictionare





Motivul lunii in opera eminesciana

"Lui Eminescu i se cuvin toate lacrimile noastre." (Tudor Arghezi)

Mihai Eminescu, "sfantu preacurat al ghiersului romanesc"(T.Arghezi), este poetul nostru national exprimand si intruchipand in opera sa geniala, intr-o sinteza de mare profunzime, trasaturile poporului roman. El este cel mai mare poet din literatura noastra si ultimul poet romantic din literatura universala. Numele sau sta alaturi de marii romantici: Hugo, Lamartine, Musset, Vigny, Goethe, Schiller, Heine, Byron.

Chiar daca in creatia lui Eminescu se pot intalni multe poezii care au inclinatii spre meditatie, spre moarte, spre prezentul decazut in care traieste poetul, totusi majoritatea poeziilor lui se refera la iubire .

Natura si iubirea sunt temele preferate ale poeziei eminesciene, ele gasindu-se mereu alaturate: unde este iubire, intotdeauna va fi o padure care sa ofere iubitilor intimitate, vor fi stele, va fi luna.

Astul romanticilor este luna. Poezia romantica apare o data cu lunatismul, cu acea atractie spre luna exprimata printr-o levitatie mentala sau fictiv reala. Contemplatia romantica a lunii anuleaza in total ori in parte simtul gravitatiei pe pamant. Anticii au evocat luna si celelalte astre mai de seama, mitologic, personificandu-le si alegorizand in ele evenimentele astronomice.

In literatura universala multi scriitori s-au oprit asupra motivului lunii, contempland-o in operele lor: Dante se va urca impreuna cu Beatrice in luna, care constituie cerul intai al Paradisului. Drumul acesta il va face si Astolfo in scopul de a lua din luna mintea pierduta a lui Orlando furioso. Adone al cavalerului Marino va repeta ascensiunea impreuna cu Venus intr-

o caleasca trasa de trei perechi de porumbei albi. Luna are aspect accidentat ca si pamantul si contine mari, ape, orase, tari:

"La superficie sua mal cunosciuta/Dico ch'e pur come la terra istessa / Aspra, ineguale e tumida e scrignuta,/ Concava in parte, in parte ancor convessa."

Dyrcona, in ^ Les etats et empires de la lune de Cyrano de Bergerac, porneste pe un aparat care zboara vertiginos tocmai cand eroul se urca in el sa stinga fitilul. Consumandu-se rachetele, aparatul cade, insa calatorul se precipita cu picioarele in sus, in directia lunii.

Grimmelshausen prelucrase si el ^ Der fliegende Wandersmann nach dem Mond dupa L'homme dans la lune de Baudouin.

Munchhausen face si el doua ascensiuni in luna, ca sa-si caute securea de argint care i-a sarit tocmai acolo, pe cand era gradinar al sultanului.

Imaginile lunii la Eminescu sunt uneori asemanatoare celei din lirica sanscrita, dar alteori le depasesc. In literatura sanscrita, de obicei luna trezeste durere de dragoste. In Sakuntala, eroul Dusyanta isi zice: "Desi credeam ca luna e racoroasa, intr-adevar razele ei stropite de roua varsa foc. Luna ne chinuieste pe noi, cei care iubim." Imaginea lunii ca astru care accentueaza iubirea este prezenta si in poezia eminesciana:

"Cand luna prin nori pe lume vegheaza / Cand fiece unda se-mbraca c-o raza/ Cand canta ai somnului ginii natangi/Tu tremuri si plangi./Cand luna arunca o pala lumina/ Prin merii in floare-nsirati in gradina/ La trunchiul unuia pe tine te-astept/Visand de destept."

Asocierea lunii cu durerea umana se intalneste si la Tagore: "Luna, tu trezesti valuri de lacrimi in oceanul tristetii mele."

Dar astrul nocturn se dezvaluie si intr-o alta ipostaza in creatia lui Eminescu; vapaia lunii il transpune intr-un alt nivel spiritual si-i dezvaluie tainele creatiei ca si zadarnicia vietii. Conceptia despre luna a lui Eminescu, ca o putere care invie ganduri si intuneca suferinte, isi are originea in cantul al VII-lea din Rig-Veda.Un sambure al acestei imagini transpare in Misterele noptii:

"Razele din alba luna/ mi le-ntorc, mi le-mpreuna/ pentru-ntregul viitor."

Astrul selenar in asociere cu toate celelalte elemente al cadrului natural, avand insa un rol privilegiat, contribuie la realizarea atmosferei de extaz si somnie, preferal eminesciana, careia este greu sa-i gasim un echivalent nu numai in poezia romana dar si in cea universala. Luna tuteleaza intrega fire si mai ales pe indragostiti: ea "varsa liniste si somn", da o stralucire halucinanta suprafetelor acvatice, raspandeste o pulbere argintie, afrodiziaca in aerul inmiresmat, vegheaza "bland" asupra cuplului amoros si "insenineaza" gandul si sufletul:

"Sa fie sara-n asfintit/ Si noaptea sa inceapa;/ Rasaie luna linistit/ Si tremurand din apa;/Si sa imprastie scantei/ Cararilor din cranguri,/ In ploaia florilor de tei/ Sa stam in umbra singuri."(^ Sa fie sara-n asfintit)

Dar luna poate fi si un astru rece, palid, martor al tristetii si regretelor poetului dupa iubirea pierduta ori neimpartasita, intr-un peisaj voit sarac, schitat in cateva linii, fara viata:

"Pe aceeasi ulicioara/ Bate luna in feresti/ Numai tu de dupa gratii/ Vecinic nu te mai ivesti!"(^ Pe aceeasi ulicioara)

Luna este insa martorul momentelor de sensibilitate umana. La adapostul luminii sale se nasc, traiesc si mor sentimente, sufletul omului se zbuciuma, timpul trece. In acest cadru natural apar dorinte ("Sa plutim cuprinsi de farmec / Sub lumina blandei lune "), stari de complicitate cu indragostitii ("Sus in codri de pe dealuri / Luna blanda tine straja "), stari de veghe discreta ("Pe bolta alburie o stea nu se arata / Departe doara luna cea galbena o pata ") sau referiri la prudenta ("Asadar, cand plin de visuri urmaresti vreo femeie / Pe cand luna, scut de aur, straluceste prin alee / ...Nu uita ca doamna are minte scurta, haine lungi").

Luna lumineaza si spatiile in care se misca strigoii ("Ades calare pleaca in mandre nopti cu luna"). Ea este motivul starilor de extaz ("Inc-o gura si dispare... / Ca un stalp eu stam in luna! / Ce frumoasa, ce nebuna / E albastra-mi dulce floare") dar si al celor de singuratate ("Noaptea-n pod, cerdac si stresini heinizand duios la luna").

Pentru T. Vianu, Eminescu "nu este un pictor al formelor, ci un pictor al luminii", adica un romantic al carui univers vizual, dinamic, e dominat de imaginea luminii, "simbolul insusi al devenirii".

C. Ciopraga considera ca Eminescu e un poet selenar, nu un poet nocturn; el face "din poezia noptii o scara imaginara catre lumina".

Pentru Rosa del Conte, lumina lunii nu e, la Eminescu, doar un element cromatic, ci "e o esenta a carei frumusete e celebrata cu o fervoare a limbajului pe care am indrazni sa o numim neoplatonica".

In poezia Lacul, apa, lacul apar nu numai ca manifestari sonore, ca niste glasuri muzicale ale naturii, molcome si inganate, dar si insotite de lumina lunii:

"Sa plutim cuprinsi de farmec/ Sub lumina blandei lune/ Vantu-n trestii sa fosneasca / Unduioasa apa sune."

Aceasta insotire a luminii cu apa se reflecta ca o tainica imbratisare a lor, o mistica pasiune a elementelor. Luna, un motiv atat de folosit la romantici, apare ca un element al peisajului, iar epitetul inversat "blanda" sugereaza o atmosfera dulce, ocrotitoare.

In Sara pe deal, corespondenta dintre constiinta universala, exprimata prin simbolul "luna" si constiinta individuala, exprimata prin simbolul "ochi", are la baza principiul feminin in dimensiunea caruia iubita si luna sunt ipostaze:

"Luna pe cer trece-asa sfanta si clara/ Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara."

In Upanisade luna este ochiul stang al constiintei universale, iar ochii sunt definiti ca niste zei. De aceea miscarea ochilor in microcosmos echivaleaza cu miscarea lunii in macrocosmos.

In ^ Floare albastra intelegerea poetului asupra lumii este conceptuala, arhetipala, asa cum o spune in versul "Ca un stalp eu stam in luna!", unde simbolul stalp sugereaza centrul universului, principiul masculin, spiritul, iar simbolul luna, principiul feminin.

In Memento mori, imaginea Daciei se proiecteaza din visul mitic eminescian. Situarea episodului in centrul poemului reprezinta ideea ca Dacia se afla in centrul lumii. Soarele participa la serbarile zeilor daci, luna devine o zeitate, zana Daciei :

"Luna, zana Daciei, vine la a zeilor serbare;/ Soarele, copil de aur al albastrei sfinte mari,/ Vine ostenit de drumuri si la masa se asaza."/Luna, prin lumina sa, arata frumusetea cea fara de seaman a zanei Dochia:/"Luna inspre ea indreapta pasuri luminoase,-ncete,/ Diadem de topiti astri arde-n blondele ei plete,/ Incalzind aerul serei, stralucindu-i fruntea ei."

Ca si in marile epopei antice, in Scrisoarea I, Eminescu se adreseaza unui element al cosmosului - lunii, martor nepieritor al destinelor lumii. Ca astru omniprezent si omniscient, luna stapaneste destinele oamenilor care sunt diferite asa cum le-au iesit din urna sortii. Cadrul nocturn are atributele unei uverturi simfonice, in care astrul tutelar, stapan al universului este martor al timpului universal si al timpului individual ("Luna, tu, stapan-a marii, pe a lumii bolta luneci / Si gandirilor dand viata, suferintele intuneci"). Tabloul gigantic este stapanit de lumina datatoare de puteri nebanuite: intunecarea suferintelor, reliefarea in contururi nebanuite a lumii de ganduri, precum si a stralucirii apelor sau intinselor pustiuri. Ea este prin urmare autenticul centru al universului romantic. Tocmai de aceea judecarea spatiului terestru se va realiza prin spectrul lunar.

In acest tablou larg dimensionat, in care metaforele-simbol sugereaza spatii infinite, se insinueaza treptat meditatia poetului asupra scurgerii ireversibile a timpului:

"Mii pustiuri scanteiaza sub lumina ta fecioara/ Si cati codri-ascund in umbra stralucire de izvoara/ Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate/ Cand plutesti pe miscatoarea marilor singuratate."

In elegia Mai am un singur dor Sfanta Luna va veghea Marea Trecere a poetului, exponent al constiintei universale si, corelativ, al soarelui spirit ("Alunece luna / Prin varfuri lungi de brad"). Luna, ca simbol al principiului feminin va aluneca peste varfurile brazilor sugerand curgerea timpului, fiindca poetul, devenit Spiritul etern, va deveni neclintit.

Versul "Peste varfuri trece luna", din poezia ^ Peste varfuri, sugereaza prin simbolul lunii prezenta constiintei universale, care este atat de subtila incat atinge doar varfurile copacilor, muntilor, asa cum razele de luna ating aceste limite ale lumii create.

Nuvela Sarmanul Dionis este dominata de simboluri romantice: luna, noaptea, calatoria cosmica, visul, cartea magica, textul criptic. Luna face parte din peisajul terestru, este astrul care intretine feeria naturii, dar si trairea romantica, ea stapaneste fiinta si ii inoculeaza dorul de duca; astrul preferat al romanticilor, luna apropie viata si moartea, ea insasi fiind o masura a timpului. Datorita functiei sale magice, sub inraurirea ei se intampla lucruri stranii, fata nevazuta a naturii devine accesibila oricui. Sub imperiul luminii selenare, Dionis savarseste ritualul magic de anulare a timpului: cand deschide cartea magica luna trece "frumoasa si clara pe un cer limpede", iar la miezul noptii, proiectata in visele lui Dionis, luna pare "palida ca fata unei virgine murinde". Luna este si spatiul in care salasluiesc sufletele celor morti, de aceea fiinta astrala (cu trup "luminos") a calugarului Dan isi face o lume paradisiaca pe acest astru. Una dintre cele mai frumoase pagini de literatura, calatoria spre luna nu este decat "o sarutare lunga", implinirea iubirii fiind posibila doar pe taramuri magice.

Sfanta si clara ("Luna pe cer trece-asa sfanta si clara"), ea aduce linistea ("Cum revarsa luna plina linistita ei splendoare"). Din inaltul existentei sale, "varsa peste toate voluptoasa ei vapaie", avand puterea de a lumina pana in cutele cele mai indepartate ale istoriei ("Luna arginteste tot Egipetul antic"), de a domina cu autoritate si maretie pamantul, apa si zgomotele naturii ("Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde / Ale trestiilor sunet ce sub luna ce patrunde / Par a fi snopuri gigantici de lungi suliti de argint"). Miscarea acestui astru ceresc - ca parte a mecanismului existentei - capata nu sensul mecanicist al rotatiei, ci maretia stapanitorului unui univers, care se misca firesc pentru a-si cunoaste si a-si lumina propria lume ("Luna, tu, stapan-a marii, pe a lumii bolta luneci"), pentru a transmite caldura si a-i ajuta pe oameni aratandu-le "cararile" de urmat ("Luna ...luna iese intreaga, se inalt-asa balaie / Si din tarm in tarm dureaza o carare de vapaie").

Lumina lunii creeaza uneori dimensiuni ireale ("Codrul pare tot mai mare, parca vine mai aproape / Dimpreuna cu al lunei disc, stapanitor de ape"), senzatii de comprimare a timpului ("Si privind in luna plina / La vapaia de pe lacuri, / Anii tai se par ca clipe / Clipe dulci se apr ca veacuri"), alteori sustine senzatia de monotonie si lipsa de speranta ("Pe aceeasi ulicioara / Bate luna in feresti / Numai tu de dupa gratii / Vecinic nu te mai ivesti").

Aparitiile acestui astru ceresc penduleaza dinspre cotidian spre mister. Luna are infatisari concordante cu felul noptii, cu starile sufletesto ale celor care o asteapta. Misterul ei este produs de locul unde se iveste, fie din spatele unui deal ("Pe un deal rasare luna ca o vatra de jaratec / Rumenind stravechii codri si castelul singuratic"), fie din codri ("Lun-atunci din codri iese"), fie din crengi ("Cand prin crengi s-o fi ivit / Luna-n noaptea cea de vara"), fie din inaltul cerului ("Vede cum din ceruri luna luneca si se coboara / Si se-apropie de dansul preschimbata in fecioara"), fie din spatele norilor ("Si daca norii desi se duc / De iese-n luciu luna"), fie patrunde pe scari monumetale ("Pe scari de marmura, prin vechi portaluri / Patrunde luna inalbind peretii").

Luna se arata tremurand ("Si din neguri, dintre codri, tremurand s-arata luna / Doamna marilor s-a noptii, varsa liniste si somn"), puternica si dominatoare ("Din tainica padure/ Apare luna mare campiilor azure"), blanda ("Si peste arbori rasfirati / Rasare blanda luna"), mandra ("Pesta-a noptii feerie / Se ridica mandra luna"), dulce ("Pe cand iese dulcea luna dintr-o rariste de fag"), linistita ("Rasare luna linistit"), lipsita de vlaga ("Ci prin flori intretesute / Printre gratii luna moale / Sfiicioasa si smerita si-au varsat razele sale").

Lumina lunii conditioneaza uneori actiunea, alteori doar o ajuta. Ea face sa apara neguri albe si stralucite ("Neguri albe, stralucite / Naste luna argintie"), se sterne peste parti ale naturii ("In cuibar rotit de ape peste care luna zace"), apare si dispare ("Arald pe un cal negru zbura, si dealuri si vale / In juru-i fug ca visuri - prin nouri joaca luna"), isi schimba chiar culoarea ("Fug fulgerele-n laturi, lasand-o ca sa treaca, / Si luna innegreste si caru-ncet se pleaca"). Ea naste imagini hiperbolice ale timpului ("Si daca luna bate-n lunci / Si tremura pe lacuri / Totusi imi pare ca de-atunci / Sunt veacuri"), strabate spatii ("Iata locul. Luna plina / Poleindu-l il strabate"), se plimba printre norii cei negri ("Cand norii cei negri par simple palate / De luna regina pe rand vizitate"), invinge perdeaua de ceata ("Numai luna printre ceata varsa apelor vapaie").

Luna, ce lumineaza fie intreg universul nocturn, fie numai cararile ascunse ale existentei sale, este impreuna cu soarele, stapana de necontestat a vietii, martora si "nuna" intamplarilor lumesti ("Socrul roaga-n capul mesei sa pofteasca sa se puna / Nunul mare, mandrul soare si pe nuna, mandra luna").

In poezia eminesciana luna se impune ca o notiune cu o larga paleta de semnificatii, fundamentala in constructia contextelor poetice si a unei atmosfere de nedescris, specific eminesciene.


Marin Preda



Download 3,39 Mb.
leave a comment
Page12/49
Date conversion15.10.2011
Size3,39 Mb.
TypeДокументы, Educational materials
Add document to your blog or website
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   49
Be the first user to rate this..
Your rate:
Place this button on your site:
docs.exdat.com


The database is protected by copyright ©exdat 2000-2014
При копировании материала укажите ссылку
send message
Documents

Рейтинг@Mail.ru
наверх